Mesaj
Recent am observat cum multe dintre actiunile noastre ne afecteaza atat pe noi cat si pe cele pe care nu le vedem, natura, nivelul de dioxid de carbon din atmosfera si chiar si micile dezastre naturale ce se intampla tot mai des. Cumva ramane mai important aspectul pe social media decat cel din viata reala, astfel ca ne bazam pe aprecierea altora ca noi, sustinatori ai acestor platforme deschise , sa ne simtim apreciati, fiind inconstienti de dependenta pe care fiecare apreciere o creaza.
Dar aspirand la multe vise dulci ce ni se imprima in minte uitam de adevaratele scopuri ale vietii. Plimbarile singuratice, doar muzica ce iti dicteaza ritmul pasilor de pe trotuar si asfalt, pentru ca nu este de ajuns sa stai in spatele unor oameni plictisiti de caldura surprinzatoare de afara, iar ritmul nu se opreste pentru obstacolele ce nu pot fi depasite, linistea asteptarilor , si cea a gandurilor. Perspectiva, in ceea ce priveste momentele de singuratate sau cele de cumpana, linistea domina situatia si o aduce in punctul in care poate fi gestionata cum trebuie. Dar ce faci cand nu ai liniste? Umbii dupa ea? Astepti o minune? Sau preferi crudul adevar al inadaptabilitatii emotionale si psihice? E totul neclar, iar muzica nu isi mai are rostul. Te cuprinde o stare de frica si agonie. Nu mai stii ce e normal si ce nu. Doar mainile de te mai ajuta sa simti ceva ce cu siguranta este real. Sau si realiatea a devenit un joc, un mijloc de a ne consuma timpul si de a ne imbatrani mintile. E zgomot. Dar e liniste, dar nu si in tine, pentru ca nu poti vedea linistea, nici auzi. Si unele semne ce universul le-a trimis isi pierd din valoarea simbolica pentru ca deodata nu mai auzi nimic. Cafeaua te adoarme iar cartea ce o citesti s-a terminat cu un final nefinalizat. Esti in realitate, iar visele nu te mai pot scapa de muntele de griji care s-a format in tine. Poate de asta e zgomot. Un intreg ecosistem necesita si o mare energie pentru a-si mentine verdeata, sau racoarea in cazul planetei mama pe care o neglijam mai mult decat pe cei sarmani. Dar e normal, esti singur iar aspiratiile tale se rezuma la identificarea unor caractere proprii ale comportamentului tau, si simti ca esti. Esti tu, cel ce simte zgomot si nu vede liniste. Esti tu norocosul zaririi unui zambet transmis in graba, al unui duh aparte in circumstante teoretic imposibile. Esti cel ce alearga dupa culori si timp, semafoare mai exact, si seriale. Esti visatorul ce in urma cu cativa ani isi punea prima carte in raft,iar azi esti cel ce o sterge de praf. Esti energie ,si un consumator de energie bineinteles, dar nici la asta nu te pricepi avand in vedere pierderile energetice. Esti peste limite, peste munti si peste nori cand pleci la cei dragi acasa sau in vizita, peste reguli caci iti place sa fii o inteligenta creatoare, ci nu una lucratoare, peste cuvinte pentru ca nu ai continuat sa te distrugi.
Esti liniste.
Dar nu te gasesti.
Poti dar inca nu ai reusit. A te gasi nu inseamna a-ti identifica aspecte despre propria persoana, ci a te regasi in ceea ce faci si gandesti. Destul de greu, nu? Mai citeste ultimul paragraf.
