Pariu

Din punga de Nescafe brasero se scurg fir cu fir granule fine de cafea instant.
”Gâții mă-tii” înjură Paula printre dinți.
Deși avea și își făcea multe probleme, înjurătura asta are o țintă precisă: blestematele astea de pliculețe de instant pe care nu le puteai desface. Pur și simplu nu. Se rupeau un pic, așa, cât să te frustreze și să ajungi să le rupi cu cuțitul, dinții, cu patos, cu sufletul și cu toți Dumnezeii disponibili.
După ce își frige puțin limba cu cafea, numără de mai multe ori cei douăzeci de lei din portofel și face niște calcule complicate în spatele ochilor, Paula se încalță și iese din casă.
Ajunsă la metrou dă să bage cartela, aparatul piuie de parcă tocmai a dat spargerea la vreo bancă: ”0 călătorii disponibile”.
Superb!
Își vâră mâna în ghiozdan și ia pe rând toate compartimetele: ăla de laptop, ăla cu fermoar unde găsește tampoanele pe care le căuta ieri și, în fine, în toate găurile din căptușeală.
Operațiunea se încheie cu relativ succes: trei de cincizeci de bani înseamnă jumate de cartelă.
Mâine zicea mama că-mi pune banii?, se întreabă Paula în timp ce se îndreaptă spre casa Metrorex și cere o cartelă ”cu două”.
Înșfacă repede biletul în timp ce pe fundal se aude scârțâit de frâne de metrou pe șine așa că alearga repede cu cartela spre turnichet. Turnicheții tocmai fuseseră schimbați cu unii automatizați dar standardizați pentru corporații și doar modificați pentru transport.
Asta, bineînțeles, înseamnă că au o groază de erori și inadvertențe de funcționare, asta pe lângă faptul că orice proces e foarte, foarte lent.
Toate astea o fac pe Paula să răbufnească într-un „hai, în pizda mă-tii” în timp ce aștepta agitată cu mână în vânt să-i iasă odată cartela.
Fuge pe scări în timp ce metroul pleacă din stație. Întârziase deja și întârziase mult dar o liniștește gândul că oricum nu câștigă bani. E în internship*. Dacă tot vii gratis măcar să vii când vrei.
Ajunge pe peron, își înfige căștile în urechi dar nu-și dă drumul la muzică. Se gândește la ale ei și calculează câte zile poate trăi cu șaptesprezece lei. Vreo două.
În fața ei se opresc doi băieți, care arată a studeți: unul lung și cu foarte multă barbă, celălalt scund și cu fața ascunsă sub o barbă.
”Îți zic, are cotă bună, zece la unu și soto ne iese.
Liverpool, bă! Știu ei ce fac, englejii.” zice tipul mai scund.
Băiatul înalt e vizibil obosit de discuția pe care probabil că cei doi o poartă de niște minute bune: ”Mă lași cu pariurile tale? Ți-am zis. Nu-i știință exactă, nu te bazezi pe dinastea. Ești la politehnică, bă Liviule, ce dracu. Le gândești la risc, nu la calcul.”
„Păi ce risc? Că nici nu punem mare lucru. Ce-s 50 de lei? Când scoți 500, ești boss, nu? Mai pui ce ți-a trimis mă-ta și ieșim pe Lipscani la barul ăla șmecher cu whiskey și jobene. Să vezi ce femei bune aduni de pe acolo.” zice Liviu și-i face cu ochiul.
Băiatul înalt își bagă căștile în urechi.
”Haide, bă, nu fi lache.” zice Liviu și-i dă un dos amical de palmă peste braț. Dar băiatul înalt nu-l mai ascultă.
Vine metroul, băiatul scund o observă pe Paula și-i deschide galant ușa metroului lăsând-o să treacă prima.
Paula coboară la Unirii și o ia pe jos printre blocuri — îi plăcea cum mirosea orașul toama. Se blochează în fața unui Fortuna Bet, mare și galben.
Deși era vineri la prânz, e mare forfotă în fața casei de pariuri, motivul fiind lipit pe un afiș A0: ”Finala UCL 2018 Liverpool — Real Madrid”.
Își aduce aminte de discuția băieților de pe peron. Se uită în portofel și cade pe gânduri cu el deschis: măcar o dată să fie și ea un pic nebună, să mănânce altceva decât covrigi, să nu se mai scuze de fiecare dată când se iese la bere după birou. Măcar o dată.
Scoate din portofel cincisprezece lei din cei șaptesprezece aflați în el și fără să aibă habar de fotbal sau pariuri se îndreaptă spre casă și pune ”cinșpe’ pe Liverpool”. Împăturește și pune bine bonul pe care stau scrise diverse lucruri care o depășesc.
Cu un leu își mai ia un covrig, cafeaua e gratis la birou.
Următoarea zi, după seara meciului, Paula caută pentru prima dată pe google ”rezultate finală UCL 2018”. Liverpool pierduse cu 1–3.
Paula pune mâna pe telefon și, deși era sâmbătă, îi scrie mamei un mesaj emoțional prin care o roagă să ajungă la bancă înainte să se închidă la 12.
”Măcăr douăzeci, să am și eu pe la birou”, încheie Paula cu mari emoții, gândindu-se deja la Planul B în care avea să mănânce din pachetul colegei de apartament și să stea în casă.
Weekendul trece ca și când n-a fi fost.
Paula ajunge din nou pe peronul metroului de la Politehnica și îi pare că observă pe cineva cunoscut. Oare n-o fi ăsta băiatul ăla cu pariul?
Liviu îi simte privirea de parcă îl arde pe ceafă și se întoarce în direcția ei. Se uită lung la ea încercând să-și dea seama unde a mai văzut-o. O fi combinase în vreun club și n-a mai sunat-o.
Îi zâmbește șmecherește. Paula își întoarce dramatic privirea. ”Aflu io unde stai, golanule”, își spune ea cu o curiozitate reală.
Amândoi urcă în metrou.
* INTERNSHIP
Un fel de formă modernă și legală de sclavism în practica căreia abuzatorul își păcălește robii că se înhamă într-un târg corect: experiență în schimbul a câteva ore petrecute la birou. Toate astea sunt o minciună. În realitate stai foarte multe ore la birou, fără bani, muncești nimicurile pe care alții chef să le muncească și speri să mai prinzi din zbor una-alta de la seniori. Ca să nu fie o pierdere totală de vreme.
După câteva luni fie te angajează pe un salariu mizer — de la 0 la câteva sute de lei e cale lungă — sau stai și muncești moca până te plictisești și pleci singur.
