Centrul de zi Dănuţ

Locul de muncă pe care îl am în prezent îmi permite să mă văd multe medii — de la birouri corporatiste sau şcoli avangardiste până la şantiere navale sau abatoare. De asemenea, întâlnesc un spectru la fel de variat de oameni, cu perspective şi poveşti de viaţă pe care, de multe ori, aceştia ţin să le împărtăşească. Uneori e obositor să ascult şi gândesc: sunt la serviciu nu la consiliere…, dar când omul care te priveşte în ochi ţine să se deschidă străinului din faţă, devine aproape imposibil să nu asculţi câte una din cele o mie şi una de poveşti pe care o mie şi una de Şeherezade — femei sau bărbaţi — doresc să ţi le spună.

Eram în Vrancea, dimineaţă. Dealurile erau deja acoperite de zăpadă, iar când am ajuns la Centrul de zi Dănuţ, am stat câteva minute până ca uşa să ni se deschidă. Ajunsesem mai devreme, nu puteam blama pe nimeni. O localnică ne-a spus că doamna preoteasă ajunge imediat, ea e cea care se ocupă de centru. Am aşteptat în maşină, cu geaca pe mine, privind staticul peisajului. Linişte în jur, afară doar sunetul roţii de la fântână şi paşii de cauciuc scrâşnind prin zăpadă şi pietriş.

Uşa s-a deschis la scurt timp, iar din prag ne-a întâmpinat o doamnă cu privire blândă şi zâmbet cald. Am intrat înfrigurate şi am privit curios în jur. La intrare era un sac plin de papucei noi pentru copii, iar în prima sală — o bibliotecă plină cu cărţi de poveşti, atlase şi enciclopedii, manuale şi jocuri. În capătul sălii era o scenă cu un pian, o orgă aştepta serbările pe margine, iar pereţii camerei erau acoperiţi cu diplome ale copiilor.

Centrul de zi Dănuţ îngrijeşte copii cu nevoi speciale, iar doamna Norocea ne-a împărtăşit cu pasiune povestea centrului în timp ce ne arăta trofeele copiilor, icoanele pictate pe sticlă de către aceştia şi locul din mansardă unde ii tradiţionale, gentuţe din lână şi alte broderii cu motive româneşti erau aşezate ca memorie a tezaurului românesc.

Cu lacrimi stăpânite în ochi, doamna Norocea ne-a povestit că centrul de zi poartă numele copilului ei, cu care speră să se reîntâlnească în locuri mai bune: „Centrul este jertfa mea pentru el (…) aceasta a fost casa noastră, acum locuiesc împreună cu soţul meu în casa parohială”.

Centrul funcţionează cu ajutorul câtorva voluntari, iar fondurile pentru mâncare, ateliere, cât şi pentru transportul copiilor la concursuri şi evenimente este susţinut financiar de către soţii Norocea: „Cerem doar 5 lei pe lună pentru lecţiile de dans, pentru a o putea plăti pe cea care îi învaţă”.

Casa răspândea un parfum delicat, iar lumina blândă şi ceaiul cald de lămâie mă îmbiau dulce să rămân. Din clipa în care mi-am perindat privirile peste diplomele copiilor am realizat că trebuie să răspândesc mesajul mai departe. Bunătatea şi devotamentul faţă de copii, implicarea în dezvoltarea personală a acestora, precum şi spiritul pedagogic şi cunoaşterea vastă a nevoilor speciale ale fiecăruia în parte m-au impresionat profund.

Aceasta este pagina de facebook a centrului :

https://www.facebook.com/centruldezi.danut/?ref=ts&fref=ts

Consider că promovarea acestei iniţiative va conduce oamenii către realizarea faptului că bunătatea depăşeşte orice impediment, oricât de greu ar fi de suportat.

Dacă doriţi să ajutaţi centrul, accesaţi pagina postată anterior.

One clap, two clap, three clap, forty?

By clapping more or less, you can signal to us which stories really stand out.