„Fiecare vis măreţ începe cu un visător” - Harriet Tubman

Infinitul se ridică în picioare şi anunţă ziua, urmărind în trecerea sa fuga în cerc a ceasului. Primul opt din an începe.

Atelierul susţinut de Mirela Nicolae este învăluit în arome de parfum cărora secretul le este revelat şi colorat apoi de o discuţie vitală pentru orice copil: Care este modelul tău şi care sunt calităţile pe care le apreciezi la respectiva persoană? Întrebarea clădeşte puntea către aspiraţiile copilului, fără ca să acesta simtă presiunea unei întrebări „mature” şi reprezintă un bun exerciţiu de proiectare a dorinţelor şi a pasiunilor. O potecă psihologică spre cunoaşterea de sine a copilului, întărirea legăturii dintre voi şi dezvoltarea gândirii analitice a acestuia prin întrebări care solicită argumentarea răspunsului său.

Ora 12:00: urmează atelierul de percuţie; pasiunea şi entuziasmul pentru muzica instrumentelor e autentic şi renaşte ca un Phoenix - mereu mai puternic, întotdeauna nou simţit, dar mai înţelept cu fiecare lecţie învăţată. Iar copiii nu se lasă alergaţi de poveţe, ci le prind în horă şi le împletesc în minte. Cântecul este fantastic; coordonarea cântăreţilor dovedeşte mai bine decât orice alt cuvânt trăirea lor în unison. Sala vibrează, iar sunetul dansează prin urechile tuturor ascultătorilor emoţionaţi.

Când vine pauza niciunul nu se încumetă să plece de lângă instrumente, însă moderaţia şi echilibrul dintre acţiune şi repaus trebuie restabilit. În plus, masa e aproape gata, iar în stomac fluturii îşi cer drepturile.

„Reluăm după pauză!” spune Jean-Baptiste împăcând şi florile şi fluturii.

La ora 15:30, Dragoş N. Savu se prezintă copiilor. Atelierul său este unul de „Comunicare Teatrală și Relaționare Verbală / Non-Verbală”. Dragoş este un pedagog extraordinar, copiii îi urmează toate indicaţiile, curioşi şi amuzaţi de noile ipostaze care le sunt prezentate.

În exerciţiul de improvizaţie al dialogului prin negarea replicii spuse de partener, Rebeca este dezinvoltă şi creativă în micile discuţii, iar replicile îi sunt spontane şi imprevizibile; jocul îi vine ca o mănuşă pe care o cunoaşte ca-n palmă. Tresar o dată cu imaginea ei proiectată ca actriţă pe o scenă de teatru. Prezenţa Rebecăi e ca apa unui râu clipocind printre pietricele: naturală şi enigmatică, mereu ingenuă.

Pe muzica lui Beethoven, Dragoş îndeamnă copiii să simtă sunetele şi să le transforme în dansul mâinilor sau al picioarelor, crescând ritmul mişcărilor sau reducându-l la lentoarea unei zile calme, în care timpul împietreşte. Le povesteşte istoria unor mari actori, iar vocea lui sonoră, acompaniată de muzica clasică creează impresia unui spectacol de teatru radiofonic.

Ricarda. Îi observ mişcările delicate ale mâinilor, iar sensibilitatea cu care se exprimă pe sine în sunete dezvăluie un suflet de artist. Câteva zile mai târziu, Ricarda ne încredinţează secretul ei: poezia; creaţiile ei exprimă fericire şi dragoste pentru viaţă.

— Îmi place să scriu poezii, dar nu ştiu de ce toate îmi ajung să fie de dragoste…Dragoste cu tot ce înseamnă, nu doar ca sentiment de îndrăgostire…îmi spune, zâmbind visătoare, apoi recită cu glas încet, acompaniat de modestie - una dintre poezii, dedicată mamei sale.

La sfârşitul atelierului, atât Dragoş, cât şi copiii - sunt fericiţi de timpul petrecut împreună.

Eremia nu este doar fachirul Bolurilor Tibetane, animalul despre care crede că îl reprezintă este cobra. În spatele acestei asocieri sunt numeroase simboluri atribuite cobrei precum înţelepciunea ascunsă, spiritul nobil şi agilitatea. Fiecare alegere făcută reprezintă un şuvoi care porneşte din subconştient către prezenţa conştientă şi pe linia căruia mergând poţi afla răspunsuri . Eremia este vesel şi exuberant, dar dacă vrei să îi afli povestea, trebuie să ştii că el e cel care dă următoarea pagină.

Înainte ca ziua să se încheie la SPDV, trupa Dreams-Drums-Druum repetă cântecul, dar şi discută despre importanţa cunoaşterii şi acceptării emoţiilor dinaintea unui spectacol, precum şi în toate aspectele vieţii. Fluturi în stomac, lacrimi, palme transpirate, nod în gât — sunt manifestările clasice identificate cu uşurinţă de copii:

— Eu o să plâng…

— Iar eu am să-ţi spun plângi, draga mea…

Teama de necunoscut provoacă reacţii pe care uneori le păstrăm îmbuteliate, fiindcă nu se încadrează în „normele conduitei publice”. Umanitatea este însă mai presus de imagine, iar cel care se confruntă cu slăbiciunile sale este mult mai aproape de o existenţă autentică decât cel care rămâne blocat în liftul de norme şi forme.