Cu ce sentiment mergi a doua oara la o piesa de teatru care te-a marcat?

Ce așteptări ai de la acea piesă? Te aștepți sa fie la fel ca data trecută? Să trăiești același sentiment? Aceeași uimire? Este un sentiment repetabil sub exact aceeași forma? Ne ducem prea adânc, stop.

Astăzi urmează sa merg la o piesa de teatru, una specială, cea pe care o consider cea mai buna piesa pe care am văzut-o în viata mea. De ce? Pentru ca a mișcat ceva în mine, pentru ca am pășit transfigurat din sală. Drept sa spun nu-mi mai amintesc foarte multe din piesa, ca subiect, desfășurare a acțiunii sau personaje. Dar îmi amintesc foarte bine sentimentele avute de-alungul piesei, cum aplaudam frenetic la final, cum după ce s-a tras cortina și ne îndreptam către ieșire, noi trei tăceam, nu spunea niciunul nimic, eram încă sub vraja a ceea ce văzusem, nu, taie, trăisem.

Si atunci, de ce? De ce merg încă o data? Poate pentru că e ca o amintire plăcută pe care vreau s-o retrăiesc și cumva această situație înșeală viata și îmi dă posibilitatea sa fac asta. Dar as greși să gândesc astfel. Cel mai mare pericol e să mă aștept să fie la fel, să am același sentiment, să plec din nou transfigurat de acolo. Nu, nu trebuie sa-mi impun un standard, voi fi dezamăgit impunându-mi un nivel atât de înalt.

Singura cale pe care o văd e sa merg să mă bucur, să mă bucur că revăd piesa ca pe un vechi amic. Nu am așteptări, nu ma aștept sa retrăiesc amintirea acelor momente, doar ma bucur ca ne-am reîntâlnit.

P.S: Piesa despre care vorbesc este Egoistul cu Radu Beligan. Si da, maestrul are un imens aport la ceea ce face această piesă atât de specială.