Atunci când îmi este teamă, îmi pasâ, îmi pasă de orice şi mă pierd în sine, mă pierd în lucruile omeneşti. Pierd controlul cu balanţa proprie şi uit de umbrele zidurilor. Încă înot în lacrimi pe care alţii mi le-au adus drept mulţumire pentru ajutorul dat. Am uitat să mă opresc, să accept că totul are o limită. Am acceptat să fiu înjunghiat de propriul sânge, de propria credinţă, mi-am şters lacrimile, m-am ridicat cu ultimele puteri, am privit în urmă să vad câti dintre ei ma vor mângaia sau câţi mă vor îndruma sau urma…nici unul. Mi-a murit părintele care poate nu a fost lângă mine atunci când chiar aveam nevoie, nu am existat pentru el decât atunci când greu l-a acaparat, chiar şi atunci Ei SÂNGELE meu, credinţa mea, m-au judecat şi au aruncat cu pietre spunând să ii cer socoteala neînsufletit-ului, tot atunci m-au biciuit cu duşmănie cerându-mi socoteală pentru ceea ce a lăsat TATAL….nimic. Nimic nu am primit, nimic nu mi s-a oferit…dar am oferit fară nici o obligaţie….căci am cerut în locul lor iertare Dumnezeului, tot eu am plecat capul pentru faptele lor şi am înghiţit. Totul are o limită Până şi soarele are o limită iar la sfârşit de toamă se stinge. Până şi deşertul ajunge la saturaţie şi implora cerul să îl ude.

One clap, two clap, three clap, forty?

By clapping more or less, you can signal to us which stories really stand out.