Conservatorismul bazat pe caritate și organizațiile religioase

sursă: wikimedia

De cele mai multe ori când se vorbește despre cele două orientări politice — dreapta și stânga — se spune că dreapta e cea care e împotriva ajutoarelor sociale și împotriva redistribuirii, iar stânga e cea pro redistribuire.

Totuși, dacă te uiți la mișcările politice din ultimele decenii, observi că lucrurile sunt ceva mai complicate. Atât conservatorii, cât și social-democrații din țările dezvoltate din vest (UE, SUA) sprijină un anumit mod de redistribuire.

Apar însă diferențe esențiale de viziune între cele două tabere. Conservatorii vor într-adevăr să limiteze intervenția statului și invocă responsabilitatea fiecărei persoane de a se descurca, precum și nevoia de a proteja libertatea individului în raport cu statul. Deci ei atacă “statul asistențial”.

Pe de altă parte, în multe locuri conservatorii au dat tonul și au militat pentru eliminarea intervenției statului (“welfare state-ului”) și înlocuirea lui cu acțiuni bazate pe caritate (combinate cu subvenții de la stat), prin intermediul ONG-urilor și comunităților locale, care ar trebui să targeteze doar categoriile defavorizate (vs. modelul social-democrat în care structurile statului oferă servicii universale). De cele mai multe ori conservatorii fac referire directă și pun accentul pe rolul ONG-urile religioase în acest proces.

Conceptul “compassionate conservatorism” are la bază ideea că ONG-urile și structurile religioase, comunitățile locale, alte asociații de voluntariat sau enitătăți private trebuie să rezolve problemele sociale în locul statului birocratic, văzut ca ineficient și prost. Conform acestei viziuni, statul are (cel mult) un rol de coordonare și subvenționare a organizațiilor, în timp ce furnizarea serviciilor este externalizată către acestea.

Astfel de schimbări nu responsabilizează mai mult indivizii, ci pur și simplu mută puterea și resursele în mâinile unor grupuri care capătă rolul de a condiționa persoanele care au nevoie de ajutor. Între organizații și beneficiari pot să apară aceleași relații de dependență pe care conservatorii le invocă când vorbesc de stat.

În practică, în țările în care statul este principalul furnizor de servicii sociale, programele sociale pot pune condiții ca beneficiarii de ajutoare să își caute un loc de muncă. Acest lucru se implementează de exemplu și în Suedia, însă acolo oamenii chiar își pot găsi locuri de muncă ok, datorită nivelului de dezvoltare și a modului de funcționare a economiei.

Când vorbesc de presiunea pusă pe individ, conservatorii se referă însă și la presiunea pusă prin intermediul religiei sau a comunității locale, care, spun ei, ar fi mai eficiente în a condiționa individul, folosindu-se și de alte pârghii pe care statul nu le are. Pârghii care până la urmă presupun inducerea fricii de a “păcătui”, în cazul religiei, sau presiunea pusă de comunitățile locale asupra individului, pentru a se integra și a se conforma.

Conservatorii mai spun că inducerea unor valori morale prin religie crește și numărul de voluntari și donatori. Asta ca alternativă la creșterea taxelor colectate de stat.

În ultimele decenii, această tendință care promovează implicarea organizațiilor religioase s-a accentuat, presiunea venind în special din SUA, dar și din UK. Schimbările astea nu doar că mută resursele de la stat în curtea organizațiilor religioase, ajutându-le să capete putere la nivel național, dar, așa cum spune autorul din articolul ăsta, le încurajează să ofere acest tip de servicii la nivel internațional, în special în țările în curs de dezvoltare. Cu ocazia asta ele își răspândesc ideologia la nivel internațional.

De exemplu, prin diferite reforme și inițiative, Bush a încurajat organizațiile religioase din SUA să se implice la nivel național dar și în programele de dezvoltare internațională. A inițiat un centru destinat organizațiilor religioase în cadrul agenției pentru dezvoltare internațională USAID. Thatcher a propus și ea același tip de reformă în UK, insistând pe restrângerea statului și pe implicarea organizațiilor în furnizarea serviciilor sociale în interiorul țării (pag. 56). Pe parcursul dezvoltării acestui trend, unii reprezentanți ai partidelor de centru-stânga au acceptat schimbările, sau chiar le-au încurajat (ex: Tony Blair).

Efectele schimbărilor diferă de la țară la țară, în funcție de măsura în care religia a trecut sau nu prin niște reforme esențiale și în funcție de nivelul inițial de dezvoltare al sistemului de protecție socială, înainte să înceapă demantelarea lui. Proporția pe care structurile religioase o au în cadrul sectorului non-profit în fiecare țară e un alt factor care trebuie luat în considerare.

Există diferențe între viziunea celor care propun doar externalizarea serviciilor sociale către astfel de actori (doar demantelarea serviciilor de stat, uneori ca pas intermediar) și a celor care au ca scop final eliminarea completă a statului din această sferă, însă măsurile ambelor categorii bat cam în aceeași direcție.

Două ideologii au jucat un rol în aceste schimbări: liberalismul clasic (pe axa economică) și conservatorismul social.

Pe de o parte, sunt adepți ai liberalismului clasic care luptă pentru restrângerea statului pentru că ei cred sincer în capacitatea actorilor privați de a obține rezultate mai bune decât statul. Ei nu sprijină conservatorismul social, deci nu încearcă să impună o viziune tradiționalistă.

Pe de altă parte, sunt grupuri care promovează o combinație între liberalism clasic și conservatorism social. Pentru ele răspândirea unei viziuni conservatoare și tradiționaliste joacă un rol important (Christian Right). Ei militează pentru restrângerea statului pentru că nu sunt de acord cu principiile pe care statul actual le promovează în țările dezvoltate: secularism și progresism. Taxe mai mici înseamnă mai multe resurse pe care le pot păstra și investi în răspândirea ideologiei lor.

O parte semnificativă din partidul republican din SUA susține această combinație de ideologii.

Tendința către restrângerea sistemului de protecție socială are însă cauze multiple și face parte din valul numit neoliberalism. Ipek Göcmen enumeră în lucrarea ei de doctorat (e disponibilă aici — The Politics of Religiously Motivated Welfare Provision) o parte dintre cauzele care au stat la baza acestor schimbări, iar unele dintre ele sunt conjuncturale. Ea include între ele și schimbarea poziției religiei în sfera politică. (pag. 90)

Mai jos am extras informații din lucrarea ei despre:

  • cauzele neoliberalismului
  • mutarea accentului pe caritate în SUA și UK
  • relația istorică dintre stat și biserică în diferite țări în sfera socială și motivele creșterii numărului de organizații religioase.

La final am pus părerea mea despre situația actuală din România.

(am pus și numărul paginilor de la care am extras informațiile, pentru cei care vor să citească pe larg)

Neoliberalismul

(sursă principală — Ipek Göcmen- The Politics of Religiously Motivated Welfare Provision)

În perioada de după cel de-al doilea mondial și până în 1970, în țările vestice s-au dezvoltat sisteme solide de protecție socială (pag. 82).

În 1970 au început să apară o serie de schimbări care au fost clasificate sub eticheta neoliberalismului. Göcmen explică acest val folosind un citat din alt autor care vorbește despre tendința de “dezorganizare a ordinii”:

“(…) denotes a decline in centralized control and authorative coordination in favour of dispersed competition and spontaneous, market-like aggregation of competing preferences and individualized decisions ” (Streek 2009). (pag. 21)

Schimbările au avut un efect de restrângere a welfare state-ului (pag. 89).

Cu alte cuvinte, tendința e spre următoarele: descentralizarea puterii statului, privatizarea instituțiilor statului, externalizarea serviciilor sociale și a altor servicii publice, micșorarea puterii statului, eliminarea reglementărilor, invocarea eficienței obținute prin competiția între actori, inclusiv în sfera serviciilor publice și a asistenței sociale.

Mulți vorbesc de neoliberalism ca și cum ar vorbi de o singură forță omogenă, promovată de către o singură mișcare socială cu intenții clare. Însă unele cauze sunt conjuncturale. Am extras din lucrarea lui Ipek Göcmen o parte dintre cauzele care au contribuit la restrângerea sistemului de protecție socială:

  • “Deschiderea economiilor naționale către competiția globală” (pag 88). Înainte, sistemele de protecție socială funcționau foarte bine în interiorul statelor închise din vest, dar au devenit mai greu de controlat atunci când comerțul internațional a explodat, pentru că a crescut competiția între țări în privința taxelor, dar a crescut și puterea de negociere a companiilor și influența lor. În același timp, puterea statelor de a lua decizii în sferă socială s-a diminuat, sub presiunea unor puteri transnaționale — ex UE.
  • Nevoile sociale au crescut odată cu îmbătrânirea populației (nevoie crescută de servicii medicale, asistență socială, etc) și cu erodarea rolurilor tradiționale în familie (în privința îngrijirii bătrânilor etc).

Pentru că era nevoie de creșterea resurselor pentru a menține același nivel al serviciilor sociale, în unele locuri instituțiile au preferat să externalizeze serviciile către agenți privați, care contribuiau, teoretic, și cu resursele lor (pag. 90). O altă schimbare a fost introducerea competiției în rândul actorilor care prestează servicii sociale, pentru a deveni mai eficienți.

(În articolul ăsta mai vechi, un reprezentant al IMF expune cele două motive de mai sus.)

  • Creșterea economică era din ce în ce mai greu de menținut. S-a pus accent pe ideea de responsabilizare a indivizilor pentru a descuraja șomajul.
  • Diferite crize financiare (pag. 56)
  • Göcmen propune încă o cauză: schimbarea poziției religiei în sfera politică — la care o să revin mai jos (pag. 90)

Cred că este semnificativă presiunea grupurilor ultraconservatoare care vor să diminueze puterea statului în țările în care el este văzut ca un actor care promovează secularizarea și progresismul. Deci, cred că factorul identitar are un rol în aceste schimbări. Însă mișcările sociale sunt haotice, deci nu poate fi vorba de un sigur grup, cu o singură intenție, care acționează într-o direcție, ci de ideile diferitelor grupuri care se suprapun în anumite puncte.

Nu toate măsurile de sub umbrela neoliberalismului au efecte negative și poate că într-o anumită măsură unele schimbări nu pot fi evitate. Există însă și efecte negative, iar impactul lor e mai mic în țările care au avut sisteme sociale foarte dezvoltate și stabile.

Mutarea accentului pe caritate în SUA și UK

(sursă principală — Ipek Göcmen, The Politics of Religiously Motivated Welfare Provision)

Începând cu 1980, Reagan a promovat ideea că organizațiile religioase furnizează serviciile sociale într-un mod mai eficient decât statul (pag 1). Ulterior, Bush a promovat conceptul “compassionate conservatorism” la nivel național și internațional, sprijinind intervenția organizațiilor religioase în programele de dezvoltare din țările sărace.

Thatcher a preluat discursul american și a implementat și ea schimbări prin care ONG-urile erau încurajate să preia rolul statului în UK, promovând “cetățenia activă”. În următoarea perioadă, unii conservatori au pus accent pe capacitatea ONG-urilor religioase de a inova și de a crea comunități care cultivă compasiunea, spunând chiar că organizațiile și comunitățile religioase ar putea înlocui programele guvernamentale (pag 58).

Astfel de măsuri erau prezentate ca fiind eficiente în a rezolva probleme la nivel local, deci schimbările au venit însoțite de un discurs care punea accent pe descentralizare (pag. 5).

Au fost și motive pragmatice pentru apelarea la organizații religioase, în contextul în care au apărut probleme financiare care afectau welfare state-ul: organizațiile dispuneau de resurse, infrastructură, voluntari și donații (pag. 58).

Tony Blair (centru-stânga), a sprijinit și el parteneriatul statului cu ONG-urile religioase (pag 56). În SUA, Bill Clinton a semnat propunerea republicanilor de a implica asociațiie religioase în furnizarea de servicii sociale — Charitable Choice -, iar Obama nu s-a opus reformelor implementate de Bush.

Deși în ambele țări a fost o aliniere între liberalismul clasic, care susținea restrângerea statului, și grupurile tradiționaliste (pag. 56), cred că în SUA componenta religioasă și concepțiile tradiționaliste au jucat, de-a lungul timpului, un rol mai mare decât în UK.

Relația stat-religie în sfera socială în diferite țări, pe baza studiului făcut de Ipek Göcmen

(sursă principală — Ipek Göcmen, The Politics of Religiously Motivated Welfare Provision)

Ipek Göcmen explică cum în perioda în care s-au format statele (începând cu sfârșitul secolului XIX) a existat o negociere sau chiar un conflict între stat și biserică pentru a stabili cine ar trebui să ofere sprijin categoriilor defavorizate, dar și să furnizeze alte servicii publice (sănătate, educație), servicii care în multe cazuri erau oferite în cadrul structurilor religioase. S-a ajuns la diferite aranjamente de la țară la țară.

Creșterea recentă a numărului de ONG-uri religioase are diferite cauze și efecte asupra sistemelor din fiecare țară.

Germania și principiul subsidiarității

În Germania s-a ajuns la o formă de consens între biserică și stat. Structurile statului pe de o parte, și organizațiile religioase și seculare pe de alta, au coexistat. De-a lungul anilor acest sistem s-a menținut, însă a dus către gruparea organizațiilor în niște asociații umbrelă la nivel național, care reprezentau diferite interese și ideologii și cooperau cu statul în a oferi servicii sociale într-o structură corporatistă (asociații grupate în rețele). Asociațiile religioase au trecut printr-un proces de reformare și modernizare (sursă: pag 47).

Consensul a avut la bază și principiul subsidiarității — care face parte din tradiția catolică. Principiul subsidiarității presupune că structurile care sunt cele mai apropiate de comunitatea locală trebuie să rezolve problemele locale, lăsând deci loc organizațiile religioase și altor ONG-uri să gestioneze unele servicii sociale, alături de structurile statului.

Creștin-democrații din Germania sunt însă mai deschiși la ideea de intervenție a statului, iar welfare state-ul din Germania este dezvoltat. Există deci diferențe între conservatorii din partidul republican din SUA și creștin-democrații din Germania. Creștin-democrații înclină mai degrabă spre o cale de mijloc între conservatorism și social democrație.

Începând cu 1990 descentralizarea a făcut ca structura corporatistă bazată pe rețele care reprezentau diferite grupuri să se fragmenteze, lăsând loc unui număr mai mare de asociații de dimensiuni reduse. Înainte, o asociație trebuia să facă parte din cele 6 organizații umbrelă care primeau scutiri de taxe și subvenții de la stat pentru furnizarea de servicii sociale (pag 67).

Creșterea din prezent a numărului de organizații religioase reflectă această fragmentare a rețelelor și organizațiilor umbrelă dar și faptul că structura a început să includă și ONG-uri musulmane (deși multe dintre cele musulmane activează mai degrabă în aria religiei și culturii). Ambele schimbări au dus la creșterea competiției în sfera religiei.

Franța și principiul laicității

Deși în trecut structurile religioase aveau un rol important în oferirea serviciilor sociale, odată cu secularizarea statul a preluat integral rolul lor. În Franța s-a implementat principiul laicității, care exclude religia din spațiul public. ONG-urile au rămas active în arii care nu erau de principal interes pentru stat.

Începând cu 1980, intelectualii care țineau de stânga catolică au încurajat principiul subsidiarității și reforme care propuneau descentralizarea și implicarea sectorului non-profit. Partidul de stânga care era la putere a introdus unele reforme în direcția asta cu scopul de a extinde acoperirea serviciilor sociale, fără a restrânge însă structurile statului (pag 70).

De-a lungul timpului, principiul laicității s-a menținut, dar cel al etatismului a început să se erodeze, lăsând loc actorilor privați să devină furnizori de servicii sociale (pag 68). Deși structura a început să includă ONG-uri, linia stabilă de separare a religiei de stat face ca descentralizarea și includerea unor actori privați să nu implice organizații religioase. Deci, datorită contextului istoric organizațiile religioase nu s-au implicat (semnificativ) în această sferă.

Suedia — accent pe drepturile omului

Până la jumătatea secolului XIX biserica din Suedia a trecut prin diferite reforme, dar a rămas responsabilă pentru serviciile sociale și cele esențiale (sănătate, educație). După cel de-al doilea război mondial s-a creat un sistem de protecție socială puternic, care a preluat funcțiile acestor structuri cu scopul de a oferi o redistribuire corectă a resurselor. Dezvoltarea plasei de siguranță socială de către stat a limitat spațiul necesar dezvoltării organizațiilor religioase (pag 61).

Noul sistem nu a încorporat asociații ca furnizori de servicii, însă sectorul ONG s-a dezvoltat în sfera culturală, cea de petrecere a timpului liber și cea de advocacy. În prezent, ele au în continuare în primul rând un rol în dialogul democratic, mai degrabă decât unul de furnizor de servicii (pag. 63).

Aceste schimbări au avut la bază demnitatea și drepturile omului. În Suedia, caritatea nu este văzută cu ochi buni și se merge pe ideea că statul are obligația să le ofere tuturor șanse egale (pag 62).

Odată cu schimbările care au apărut și în alte locuri, în Suedia descentralizarea și privatizarea au făcut mai mult loc ONG-urilor, însă în 2010 cooperarea între municipalități și asociații era încă limitată (în anul publicării studiului din care am extras informațiile) (pag 62).

Creșterea numărului de ONG-uri religioase s-a produs odată cu apariția organizațiilor religioase musulmane, deci odată cu liberalizarea sferei religioase.

UK — ONG-urile aveau un rol marginal, dar între timp a devenit central

În UK, procesul de secularizare prin care statul a preluat sarcinile care țin de sfera protecției sociale nu fost marcat de conflict (pag. 42). În urma acestui proces, asociațiile religioase nu au fost excluse din mixul de furnizori de servicii, dar nici nu au devenit un partener de bază al statului.

Odată cu reformele începute de Thatcher rolul ONG-urilor (inclusiv a celor religioase) în furnizarea de servicii sociale s-a mutat dinspre periferie spre centru (pag. 57).

Un alt motiv pentru care a crescut prezența organizații religioase este că s-a încurajat implicarea organizațiilor islamice în proiecte pentru prevenirea radicalizării.

Turcia — principiul laicității a fost erodat treptat

În Turcia, instituțiile religioase formale și informale erau implicate în sfera de protecție socială. În procesul de secularizare de la începutul secolului XX (1923–1937) statul a preluat diferite servicii, iar organizațiile religioase au fost excluse din noul sistem și chiar închise de către stat (pag. 106–107).

Religia s-a menținut doar în cadrul rețelelor informale. În perioada de după cel de-al doilea război mondial noul sistem de protecție socială nu le-a oferit sprijin semnificativ celor care nu lucrau și nici celor care lucrau în sectorul informal (ex: agricultură). Aceste categorii se bazau în continuare pe rețelele care funcționau pe baza de caritate, cu sprijinul celor bogați, și pe rețelele informale de ajutor (familie, vecinătate, comunitate) (pag 84–85).

A fost introdus principiul laicității, care a fost însă erodat treptat în perioada ulterioară (1945–1980) (pag. 114). După 1950 partide de dreapta au făcut pași în implicarea religiei în sfera politică și socială, fiind însă reprimate pentru încălcarea principiilor de separare a statului de religie. Pentru a fi acceptate, aceste grupuri au integrat inițial valorile religioase cu cele ale partidelor de dreapta (pag. 111). Apoi, pe măsură ce au căpătat putere, partidele islamiste s-au separat de cele de dreapta (pag. 87).

Partidele s-au folosit de rețelele care funcționau la intersecția între sfera socială (furnizori de ajutoare sociale), business (în special afacerile mici, locale) și politic (în special prin autoritățile locale). Exploatarea furnizării de servicii sociale de către partide a dus la creșterea numărului de organizații religioase (pag. 114–115).

Implicarea oficială a structurilor religioase în sfera socială, ca partenere ale statului, a fost permisă abia în 1980 (pag. 95). Cooperarea autorităților locale cu actorii religioși de la nivel local (pag 96–97) pentru furnizarea de servicii sociale a început apoi să fie încurajată de diferite partide (inclusiv de către cel care e acum la putere — AKP).

Ideologia care a dominat după 1980 este o combinație între conservatorism și liberalism economic și îmbină noțiuni islamice legate de caritate cu cele care propun limitarea statului. Partidele își consolidează puterea folosindu-se de rețelele formate în ultimele decenii (la intersecția business-caritate-politică) (pag. 122).

Implicații pentru România

La noi structurile statului sunt deja acaparate de niște politicieni corupți și de rețele clientelare. În același timp, PSD-ul are apucături conservatoare și tradiționaliste, cultivând relația cu BOR.

Deci la noi multe ONG-uri sunt de partea bună, ca și în țările care alunecă spre autoritarism (Ungaria, Polonia).

Și totuși e loc de nuanțe când vine vorba de opoziția pe care noile mișcări o fac clasei politice.

Problemele din România din mediul rural sau din zonele urbane dezavantaje nu pot fi rezolvate decât prin măsuri integrate și coordonate de către instituțiile statului (cumulând finanțări europene cu fonduri naționale). Niște ONG-uri fragmentate, care acționează complet descentralizat (și fără să aibă o finanțare continuă și stabilă), chiar și atunci când colaborează cu instituțiile statului ca furnizori de servicii, nu pot face destul.

În plus, la noi principiul subsidiarității și descentralizarea au toate șansele să mute resursele și puterea în curtea structurilor religioase, în special în mediul rural, pentru că ele sunt deja răspândite și finanțate de stat în mod preferențial. Dacă mai luam în calcul și sprijinul pe care organizațiile neoprotestante îl primesc prin rețelele internaționale, e destul de clară direcția în care se poate aluneca pe viitor, dacă se merge pe demantelarea statului.

Așa cum spune și Sorin Cucerai, în România e nevoie de crearea statului asistențial de tip modern, care permite indivizilor să iasă din zona rețelelor premoderne și să se autonomizeze în raport cu sistemul premodern de dependențe reciproce

În timpul ăsta, unii dintre reprezentanții structurilor religioase chiar își doresc ca ele să preia rolul statului. De exemplu, unul dintre consilierii pentru Secretariatul de Stat pentru Culte (al diferitelor cultute printre care și Biserica Ortodoxă de Rit Vechi) spune într-un text:

“(…) Biserica invita statul si in acelasi timp ii propune ca sistemul national de asistenta sociala sa treaca in slujba bisericii, aceasta din urma punand la dispozitie cele mentionate mai sus, iar statul ca factor determinant intr-o societate sa-i dea bisericii capital financiar pentru finantarea intregului sistem.”

Nu trebuie să confundam ideea de stat cu PSD-ul. În România structurile statului și un stat intervenționist sunt asociate cu comunismul sau cu PSD-ul, însă reformarea instituțiilor actuale și lupta anti-corupție nu trebuie să se transforme într-o luptă anti-stat, anti-servicii sociale și pro înlocuirea lor cu intervenția prin ONG-uri și caritate sau chiar pro eliminarea oricărui tip de intervenție.

Recuperarea și reformarea instituțiilor statului sunt necesare. Deci ONG-urile pot avea un rol foarte important în a pune presiune pe structurile statului pentru a implementa programe vitale pentru dezvoltare — cum face Human Catalyst cu presiunea pe care o pune pe autorități să implementeze programul de afterschool. Apoi mai sunt ONG-uri care acoperă temporar golul lăsat de stat în anumite domenii. Unii coordonatori ai acestor ONG-urilor își dau însă seama că statul trebuie să rezolve problemele prin programe integrate și promovează această idee.

Alte ONG-uri au rolul de inovare, de popularizare a unor teme (activism) și de a oferi consultanță sau a sprijini instituțiile statului pe partea strategică. Mai e o discuție și despre arii de intervenție, pentru că unele arii specifice pot fi gestionate mai bine de entități non profit.

Însă principalele probleme de excludere socială și sărăcie din mediul rural și din zone ca Ferentari trebuie gestionate în primul rând prin programe coerente, de către stat. Nu vorbesc de atacarea sau restrângerea drepturilor ONG-urilor. Însă e în discuție modul în care ne raportam la stat — dacă trebuie reformat și încurajat să rezolve principalele probleme sociale prin intermediul instituțiilor publice, sau dacă trebuie restrâns, iar serviciile externalizate cât mai mult.

De exemplu, nu toată lumea are asigurare de sănătate și acces la cabinete medicale, iar statul nu organizează nici măcar niște acțiuni coerente de intervenție care să targeteze cele mai vulnerabile grupuri.

În timpul ăsta autoritățile semnează protocoale cu BOR (protocoalele care acoperă noi regiuni de la an la an), ca biserica să se ocupe de furnizarea de consultații medicale prin sate, cu caravane care grupează medici și voluntari care țin de diferite arhiepiscopii. BOR se laudă că nu a cerut resurse financiare de la stat pentru acest program, sprijinit inițial cu resurse de la Paraclisul Catedralei Mântuirii Neamului și sub coordonarea unui preot care aparține de acest paraclis. Asta dacă nu luăm în considerare că statul a băgat tocmai în această catedrală aproximativ 45 de milioane de euro, pe lângă terenul de 200 de milioane de euro pe care l-a oferit gratuit bisericii pentru ridicarea catedralei. Chiar și Catedrala Mântuirii va îngloba un centru socio-medical.

Discursul ultraconservatorilor care condamnă faptul că statul a naționalizat “milostenia”, și cel al unor oameni de stânga care spun că biserica poate deveni un loc de rezistență anti-capitalistă în lupta împotriva neoliberalismului sunt, până la urmă, reacționare. Grupurile care insistă pe rolul structurilor religioase în sfera de protecție socială propăvăduiesc de fapt întoarcerea la vremurile când funcția asta era încă a bisericii — perioade în care inegalitatea predomina. Tocmai folosindu-se de această idee ultraconservatorii contribuie momentan la motorul neoliberalismului, însă ei își propun să demanteleze statul doar până în punctul în care reușesc să își impună ideologia tradiționalistă și iliberală.

Sursă principală:

Ipek Göcmen - The Politics of Religiously Motivated Welfare Provision

One clap, two clap, three clap, forty?

By clapping more or less, you can signal to us which stories really stand out.