Jumătate tu, jumătate nu

Cineva
Cineva care te ține de vorbă mult după miezul nopții și de mână mult după miezul zilei. Cineva care continuă cu glas tare refrenul ce-ți rulează în gând, mai ales atunci când e o manea teribilă, de la care știi doar două versuri, și nici pe alea corect. Cineva care te înțelege fără să rostești vreun cuvânt. Cineva care transpiră cu tine pe saltea. Și pe cea de izopren, și pe cea cu spumă de memorie. Cineva care te pupă pe frunte ori de câte ori nu mai poate de dragul minții tale. Cineva care-ți stăvilește dorul cu tact și blândețe. Cineva cu care ai atâtea glume ale voastre încât ați putea lejer să vă faceți propriul spectacol de comedie, la care tot voi doi să fiți și în public. Cineva cu care parcurgi zeci, sute, mii de kilometri pe jos. Și pe străzile Europei, și în drum spre birou. Cineva care îți găsește privirea și când ți-e frică de apă, și când îi e frică de înălțime. Cineva care te face să râzi atât de des încât ați putea intra în Cartea Recordurilor pentru cel mai lung hohot de râs. Cineva care te face să plângi atât de tare încât nu te mai recunoști după ce-ți revii, ești altă persoană.
Cineva de la care, cu care, pe care ai ce învăța. Cineva care îți masează tâmplele când ai visat urât și tălpile când ai dansat frumos. Cineva care te învață să înoți — sau măcar să te acomodezi cu apa din piscină — și pe care înveți să gătească — sau măcar să se acomodeze cu mobilierul din bucătărie. Cineva care te ia la mișto fix atunci când te iei tu în serios cel mai mult. Cineva care te ține în brațe până adormi. Sau până te trezești. Cineva care-ți dezbate ideile și-ți împărtășește idealurile. Cineva care te învârte pe degete. Și pe ringul de dans și pe întuneric. Cineva care-ți reflectă lumina chiar și când e difuză.
Cine va urma?
Mâna sus cine s-a regăsit în descrierea de până acum! Pe sine, nu pe parteneri, fie ei actuali, viitori sau foști. Pe cât de firesc ne este să căutăm calități precum autenticitatea, tandrețea și umorul în cei pe care îi vizăm pentru o relație, pe atât de dificil ne este să le exersăm în relație cu propria persoană. În același timp, avem așteptarea nerealistă ca cineva să vină să le manifeste în prezența noastră. Să ne “întregească jumătatea”. De parcă am fi cu toții înjumătățiți uniform!
Intimitatea resemnifică infirmitatea
Mai știți câți ani aveați când ați aflat că jumătate de kilogram de rodii și jumătate de kilogram de roșii nu fac, adunate, nici 1 kilogram de rodii, nici 1 kilogram de roșii? În schimb, câte 1 kilogram din fiecare soi înseamnă provizii pentru toată săptămâna. Și-atunci cum se face că în loc să ne mobilizăm să lucrăm la livada noastră, să ne îngrijim să aibă rod bun, ne păcălim că în grădină la altcineva sigur găsim ce ne lipsește nouă la cântar?
Opusul singurătății nu e o relație de cuplu, ci intimitatea. Acea senzație că pur și simplu suntem destul, nu destul de, că suntem suficient. Noi. Aici. Acum. Nouă, și apoi lor. Intimitatea noastră cu noi înșine este reperul pentru toate intimitățile la care râvnim cu cei din jur. Felul în care ne modelăm sau mutilăm corpul, sufletul și mintea este măsura în care ni le lăsăm modelate sau mutilate de acțiunile altora. Și nu mică ne este mirarea când în loc de intimitate, primim infirmitate, căci beteșugurile emoționale nu sunt la fel de ușor de reperat precum handicapurile fizice. O rodie se strică mai subtil decât o roșie.
Să devenim intimi cu noi înșine e un act de curaj dar și o responsabilitate. Avem nevoie de curaj pentru a ne uita acolo unde ne-ar fi teamă să se uite altcineva fără știrea noastră. Și apoi avem nevoie de și mai mult curaj pentru a continua după primul obstacol întâlnit în cale, pentru că vor fi muuulte. Cicatrici dobândite în copilărie, fizice sau emoționale, nemulțumiri acumulate de-a lungul anilor, pe plan personal sau profesional, relații peste care încă nu putem trece, planuri care ar fi presupus să ieșim din zona de confort și să ne dăm o șansă… toate acestea sunt motive excelente pentru a ne uita în altă parte și nu în oglindă. Căci ce am vedea ne-ar trezi reacții pentru care nu am putea arăta pe nimeni altcineva cu degetul decât pe propria persoană. Astfel, să devenim intimi cu noi înșine este o responsabilitate. Este un exercițiu de sinceritate, pe care nu-l putem lăsa la jumătate. Adică pe seama acelui partener de la care avem așteptarea să ne completeze, jumătatea noastră. Bineînțeles că dacă ieșim din casă încălțați doar cu un pantof, vom merge nefiresc. La fel de nefirească este și așteptarea ca cineva să iasă în calea noastră exact cu pantoful care ne lipsește, când a pleca desculți din casă a fost, până la urmă, alegerea noastră, conștientă sau nu. De aceea a deveni intimi cu noi înșine înseamnă a ne descoperi, ierta și corecta neajunsurile.
Astfel, atunci când întâlnim în cale pe cineva, atenția ne va finla traseu, nu la încălțăminte.
