“Do you speak russky?” Undeva in Azerbaidjan
În spatele domnișoarei de la recepția hotelului de pe litoralul caspic, portretul președintelui azer. E un tablou oficial, deși lângă el sunt lipite hârtii care, bănuiesc, reprezintă autorizații de funcționare și anunțuri referitoare la ora micului dejun, spălatul pe picioare când revii de pe plajă, etc. Cine știe exact ce scrie, toate sunt în rusă, au trecut ani buni de când aveam coșmaruri cu Esenin și oșibka.

“Do you speak russky?”, întreabă inocenta recepționeră azeră. Nu, domnișoară, am vorbit toată școala, însă “Rumunia” a renunțat la anii ăia. Mă gândesc că fata are până în 30 de ani, este născută practic la granița marilor schimbări și, cu toate astea, sporovăiește lejer in rusă, când trebuie sa dea comenzi băieților din subordine - unul îți trage imediat de bagaj să îți arate camera, de pe nicăieri apare un altul care te întreabă dacă vrei un taxi. Abia am venit, mersi, mai târziu.
Această recepționeră cu aer de Liudmila, de la hotelul Khazar, este stăpâna absolută a garconilor în șlapi topiți de căldură și ciorapi de un negru impecabil, întrucât ea știe să spună un “Do you speak" rezonabil. Frazele ei se opresc însă aici, pentru a continua în linia frântă a limbii ruse, dar sunt un certificat universal de comunicare. In definitiv, trebuie să stăpânească un hotel în care am apărut eu, un român (nu se știe precis de unde, nici de ce), dar stabilimentul este dominat atât de rusoaice demne de plaja Caspică, cât și de imaginea pantofilor abandonați de femeile musulmane, chiar la intrarea în camere.
De sus, de pe terasă, unde o bere costă cinci monat (adică vreo trei dolari), peisajul acestui hotel azer adună la un loc tinere moscovite care își dezvăluie formele fără inhibiții, dar si doamne îmbrăcate până în dinți, care își poartă vestmintele negre până la mare, un negru înspăimântător pentru că sunt 40 de grade cu plus, câtă arșiță trebuie sa adune aceste femei când vor să se bucure de plajă? De acolo, de pe terasa hotelului, unde descoperi că o cafea costă și ea cinci monat, adică trei USD, adică fix cât o bere, nici nu ai timp să observi (pentru că faci traduceri financiare, evident) că tot ceea ce vezi este Azerbaidjanul de astăzi: se vorbește rusește, portul este musulman, ambiția este europeană.

Am venit la Baku, recunosc, cu imaginea povestită de alții, veche de 30 de ani, cu istorii despre mese întinse stropite cu vodcă și acoperite de caviar care nu se servea decât cu polonicul. Istoria se voalează totuși - trei seri cât am bântuit această limbă de pământ azer, nu am găsit nicio crâșmă care să ofere măcar un pește fript. Dimineața, sub briza cafelei la ibric, încercam să îmi imaginez sturionii legendari, de peste suta de kilograme, de care e plină istoria, și cum ar ateriza unul din ei, diseară, când revin de la antrenament sau de la meciul Astrei Giurgiu cu FK Zira, direct în farfurie. Dacă tot dai trei dolari pe o cafea modestă, măcar o belugă să vezi…
Nu cred că Azerbaidjanul de astăzi se mai poate lăuda cu sturionii sau cu icrele negre. Cineva glumește: și peștii, și caviarul au ajuns la ruși. Așa o fi. Cred că și pescărușii au ajuns la Moscova. In trei zile, nu am auzit un țipăt de pescăruș. Se poate spune că am venit prea târziu pe fâșia de litoral din Mardakan, Azerbaidjan: acum este land of fire, este pământul societății Socar care exploatează petrolul (și a fost sponsor oficial la Euro 2016) și este asfaltul circuitului de Formula UNU.
Hmm…Nu știu cum să bag acest update, dar trebuie sa mărturisesc că la plecarea din Baku, cineva mi-a spus, sub prestare de jurământ, că populațiile de sturioni din Caspică sunt practic apuse: au rămas astăzi specii hribridizate, nici ele foarte multe, nici generoase cu oferta de icre negre. Aproape de un dezastru soarta acestor pești faimoși, cumva se confirmă, ei fiind vânați de cele cinci țări care îmbracă Marea Caspică. Și omul spune că, paradoxal, iranienii ar avea cele mai sănătoase specii de sturioni.
Spun ce am auzit, unele le-am mai și citit, câtă vreme vameșii îmi controlau viza. Durează și treaba asta la azeri, e o etichetă pe care generația mea aproape a uitat-o: in unele țări, pe cât de greu se intră, pe atât de complicat este să ieși. A fost și “Rumunia” la fel, nu zâmbiți. Sau dacă aveți 20 de ani, e ok, puteți zâmbi, ați ratat vremurile alea.

Spre exemplu, la clubul de fotbal Zira ofițerul de presă de numește “secretar” de presă. E cumva mândru de acest secretariat, nici nu acceptă să îi ofer o terminologie occidentală. Dar e un băiat amabil și curios, mai ales curios - așa cum au fost de altfel toți cei pe care i-am întâlnit lângă Baku.
A fost în România la meciul tur (când i-am căptușit cu 3–1, forza Astra!), iar amintirea sa cea mai pregnantă este că hotelul din Giurgiu nu avea aer condiționat. “It was… ufff”, spune secretarul de presă. Îl înțeleg. La Baku e mult mai cald decât la noi, e o lumină totală, dai cu tunul să vezi umbra unui copac, de aceea pentru azeri aerul condiționat este la fel de comun ca robinetul de apă rece.
“Vă rog să beți un ceai", insistă. Aș vrea o cafea. Asta sigur nu e de trei dolari, aici, la stadionul Dalga. “Îmi pare rău, nu avem cafea. Azerii beau ceai, nu cafea”, se scuză, apoi a găsit soluția: “Mergeți in vestiarul Astrei, acolo veți găsi, au comandat fotbaliștii dvs cafea. Românii beau atât de multă cafea?” Oho, încă cum. Uite cum îmi explic de ce mai devreme, pe una din plaje, am văzut un samovar imens, lăsat în soare, chiar lângă un fel de terasă, cu umbreluțe și toate cele. Samovarul ăla era mai important deci decât țâșnitoarea de bere, și ea abandonată în nisip, la care nu a apelat nimeni, după câtă rugină o acoperea.
Aici cred că mint: după calificarea Astrei (0–0 cam chinuit, ne alergaseră azerii de nu mai aveam aer, dar a ieșit bine), era aproape de miezul nopții, i-am trezit pe cei doi stăpâni ai terasei, moțăiau prăbușiți pe niște șezlonguri, și nu s-au supărat neam. “Nonstop, nonstop", au zâmbit, mândri că acest termen european îi prinde atât de bine dpv lingvistic, și au pus instalația în funcțiune. Întunericul era suveran, marea doar se auzea, atunci m-am gândit de fapt că această Caspică e mai degrabă un lac, atât era de liniștită, până și fâsâitul ăla de bere la draft părea asurzitor. Gustul acelei halbe, fix ca la noi, apropos și de rugină, etc, o bere lungă și apoasă, e adevărat mai rece și în definitiv mai ieftina. Pentru că acel draft, servit la 30 de metri de hotelul meu fancy, costa de cinci ori mai puțin.
Cei doi băieți de la terasa cu samovar și dozator ruginit mi-au devenit frații noptilor azere: să te trezească unul la ora 0, pentru o bere de un monat, și să fii zâmbitor, adică să nu îl iei la bătaie, asta la Costinești nu am întâlnit-o. Acesta sa fie Azerbaidjanul profund (sună cumva asta cu profundul)? La două sute de metri de plajă, printre case neterminate sau nici măcar începute, dughenele lor specifice abia respiră dintre gunoaie, ambalaje, colaci de salvare, ulei de bronzat, etc. Vânzătorul de la care am luat un pepene galben se uită lung și încearcă să ghicească: “Ghermania?” Ce-a făcut?!! Eu, din Germania? Aprobă, crede că sunt neamț. Și eu credeam asta, cândva, dar mi-a trecut. “Rumunia!” E vesel, știe clar ceva despre noi și pare să fie de bine.
Am făcut în aceste zile în Mardakan un clasament al simbolurilor românești pentru azeri: Ceaușescu este cel mai popular, pe locul doi vine Hagi, iar pe 3, surpriza ediției, faptul că la români se plătește cu Euro. Un nene care făcea pe taximetristul, dar sunt convins că nu avea nicio licență, mi-a povestit viața lui (într-o engleză mai bună decât a Liudmilei) — făcuse inginerie în construcții (ceea ce năzuiam și eu în 89, toamna), dar anii trecând și lumea schimbandu-se chiar și la ei (89, iarna), a ajuns să își câștige existența plimbând diferiți fraieri cu un hârb de Ladă. “Rumunia… no direct flight to Rumunia… but three times a week, direct flight to Budapest… Comunist country… You Schengen and EURO, no?” Să nu ne grăbim. El persistă, cu o engleză pentru care face eforturi: “Good country Rumunia, you pay in Euro".
Când ajungi la Baku și de fapt oriunde, înțelegi că e bine să lași oamenii să viseze. E ok așa. Mai ales că, stând două - trei zile, și văzând că pe tarabă sunt ziare rusești, la televizor se vorbește rusește, în piață sau pe stadion se înjură rusește, ei bine tocmai pentru asta nu insista. Este proiecția pe care inconștient și-o fac, gândesc eu, fără a fi vreun mentalist, despre ce va deveni țara lui în curând.
Liudmila, la ultima noastră întâlnire, a renunțat complet la “Do you speak russky?” Președintele azer e tot acolo, în spatele ei, susținând-o cu o privire demnă. Are nevoie “secretara” acestui hotel… La început mergea netul in cameră, dar nu curgea apa. Seara a căzut netul, dar a început să curgă prin țevi o apă colorată. Era apă de mare. Mai sărată decât atât nu am băut, am testat-o preț de câteva dușuri. Micul dejun începe la ora 8 și se termină la ora 9 și un pic. Azi, la plecare deci, micii azeri care bântuie cu șlapii lor toată sala de mese, mi-au spus că nu mai e cafea, s-a terminat. “Pai e 8 și 10, când s-a terminat?”
Ridică din umeri, e aerul ăla al fatalității. E semnul că am stat suficient, așa o simt. Iar acum, la ghișeul recepționerei, un client cere o ștampilă pe factură. Liudmila ii spune că stampila nu mai e, “is broken”. Cum așa, clientul este indignat, plus că are și vrea patru copii după el. Liudmila ridică și ea umerii de domnișoară rusoaică, un pic enervată că trebuie să stea la recepție că o condamnată, pentru că doar ea știe să spună “Do you speak russky?”, în loc să se alăture rusoaicelor cu pașaport care dansează lângă piscină, păzite de ruși adevărați, lucrați la sală, care nu scot însă o vorbă fiind extrem de concentrați, deci asta face Liudmila cu gândurile ei când ăla ii cere ștampilă — ridică umerii, pentru că “is broken".

Trei zile in Azerbaidjan, nici macar la Baku, nu te fac cunoscător. Deci acesta nu este un reportaj. Este sfatul unui bătrân jurnalist care a văzut cândva lumea și, uitând-o repede, îmi spunea că e bine să îți scrii impresiile cât sunt calde, daca tii la ele, firește.
Ceea ce am făcut, in aeroport, așteptând zborul de Stambul, apoi transferul către Otopeni. Apropos, aeroportul de aici, drumurile de acces și alte asemenea construcții (sunt suficiente în Azerbaidjan) ar face Bucureștiul să se ascundă de rușine în fața acestui Baku. E adevărat, sunt mai mulți polițiști, stewarzi și ofiteri de securitate decât pasageri, iar primul control de metale se face practic in stradă. E adevărat că vameșul, la ieșire, s-a uitat 15 minute la viza mea, m-a pus de trei ori să mă holbez într-o cameră, a plecat, iar când s-a întors mi-a aruncat pașaportul cu un “Haida” care nu știu ce a vrut sa insemne.
Dar de ce să te enervezi? M-am simțit ca acasă: nu mai avem sturionii de altădată, mi-e dor de pescărușii din Costinești, ei cu samovarul pe plajă, noi cu porumbul fiert, din aceste dileme nu vom putea ieși.

Știti când l-am iertat pe vameșul ăla azer? Când am descoperit că drumul spre Istanbul, operat de mândrele lor linii aeriene, aveam să îl fac la bordul unui Boeing 787, o minunăție de avion… Dacă am ajuns cu greu și fără viză la Baku, măcar mă întorc la bordul acestui caviar al aerului.
Sa nu uit unde am fost și de ce: Baku iulie, expediție pentru meciul Zira — Astra Giurgiu 0–0, Europa League.