Caragiale- de ce-l iubesc dar nu m-aș mai întoarce…
sau A lăsa loc de “Bună ziua” este un parteneriat
“Dorobanțiul” mă fascinează de fiecare dată. Mi-a arătat calea spre catedră și dincolo de ea. Îmi era dor de agitația lui, într-un mod ciudat.
Azi am avut drum pe la liceu. Se dă zgârciul luat de pe osul aruncat acum câțiva ani cadrelor didactice . N-o fi mult, dar cât de puțin o fi- este un drept de necontestat.
Am urcat treptele ce privesc biserica pe care o admiram în zilele în care predam la Caragiale. Ușile grele din lemn masiv se deschideau într-un deja vu fascinant. Aceeași marmură albă, aceeași tinerețe fâșneață roind de colo colo, aceiași ochi în care citești stângăcie dar și sclipire și zvâc.
Pornesc pe holurile interminabile.Trec pe lângă mine generații, vești despre banchet, prima dezamăgire în dragoste, E party la Bogdan, ai lui pleacă, un Ne-a schimbat profu’ de mate, am pus-o!, doi boboci care-și admiră adidașii și un băiat blonduț și fâstâcit care încearcă să-i spună unei zgâtii de fată ce simte pentru ea. Și în acel moment, când timpul se dilată, lumina cade pe pielea roză a mignonei, parfumul lui mult prea bărbătesc și pulverizat în exces cuprinde colțul ales ca martor al declarației de dragoste- apare ea, femeia de serviciu cu mopul multicolor.
“Din cauza voastră mă ceartă d-na directoare. Iar lăsați urme pe hol. Hai, valea de aici…”
“Curățirea strică iubirea” îi reproșez eu zâmbind, impresionată de scena pe care am surprins-o.
“Curățenia”, strigă ea în urma mea. “Mai treceți și voi pe la școală.”
“Sunt profesor” îi răspund.
“Aoleo, sper că nu de limba română”
Râd și plec, recunoscând o cauză pierdută.
Mă îndrept amuzată spre parter. Îmi pregătesc în minte speech-ul. Intru în secretariatul îmbibat de țigări de calitate îndoielnică, cu același covor de un galben apatic, plin de praf, bătătorit în mod evident pe locul unde ți se spune ca la armată: “Asteptați”.
“Bună ziua.”
“Nu mai primesc nicio scutire. Hai pa.”
“Nu mă mai recunoașteți? Nu sunt elev. Am predat aici. Am înțeles că se dau…..” explic eu jucăuș.
“Se dă, se dă…” mi se răspunde brusc, nepermițându-mi să-mi termin fraza. Stai jos acolo. Mi se indică un scaun din colțul camerei.
Deși simt un ton ușor grețos, mă așez cuminte si aștept. Îmi fac de lucru să studiez interiorul. Dulapuri de fier, birouri mâncate de vreme. Le știu bine. Le știu de la 17 ani. Un bărbat tânăr. E nou. În rest, oameni pe care îi știu. O secretară cu un chip încrâncenat care se destinde fals la orice intervenție a directoarei. ” Unde mi-am pus nessul?”
Ca prin minune, toata lumea din birou începe să caute afrodisiacul nobil, uitând mamele, tații și elevii care fluturau scutiri și își așteptau rândul.
Intră o profesoară de limbă modernă. O fostă colegă. O salut și îi spun pe nume. Mă salută rece, militărește, de parcă sunt un străin. Iese fără să-mi spună nicio vorbă. După ea, intră o altă secretară.
Cu mine ai treabă? mă întreabă rece.
Nu știu dacă cu dvs. Știti, eu am venit să verific dacă..
Cine ești tu dragă? mă întreabă ea cu un ton arogant.
Mă prezint și încerc să-i explic motivul vizitei.
Cine e dânsa, dragă? O întreabă aceasta pe colega sa. Ce caută? Na ,poftim!
Prima secretară dă din umeri ca și când nu îi spusesem motivul venirii mele. Urmează un dialog stupid între cele două, la adresa mea, de față cu mine.
Vă răspund eu. Sunt aici.
Directoarea intervine și ea. Îmi spune ca și cum ar avea nevoie de un metoclopramid: “Taci și ascultă”
Ascult, dar …
“Păi ascultă dacă asculți…eeee” si întoarce spatele tuturor.
După sceneta de o comunicare mediocră mi se comunică:
“Dragă, nu ești pe listă. Te-am sunat io să vii după bani?”
“Eu mi-am schimbat numărul de telefon. De aceea am îndrăznit să vă deranjez.”
“E da’ bravo. Făceam săpături.Te găseam eu. Dar sunt bani puțini, oricum.”
“Posibil. Dar sunt bineveniți.”
“Da, deci te sun eu, da? Că aștia ne trimit banii în tranșe. Poate prin vară”
Ies cu inima împăcată că nu am greșit cu nimic ca să merit comportamentul lor departe de profesionalism. Nici nu mă mai gândesc la bani. Îmi revine în minte scena de un penibil nemărginit și concluzionez că- dacă nu mai ești cadru didactic la Caragiale, nu mai valorezi nicio ceapă degerată pentru actuala conducere. Nu ești un coleg, ești elevul repetent care trebuie dojenit.
În drum spre ieșire mă întâlnesc cu colega mea uitucă. De această dată îmi spune pe un ton pisicit: “Te pup, iubito, ești bine?”
“Ca niciodată” îi răspund. “Deci zona crepusculară există!” las să-mi scape printre buze.
Ajung acasă și sun un alt ex-profesor. Îmi spune că a avut parte de același tratament. Așadar, este o practică împământenită.
Voi fi mereu recunoscătoare pentru două colege profesoare. Fosta și actuala șefă de catedră. Două femei care m-au învățat multe și care m-au susținut atunci ca și acum. Pentru mine ele sunt cele care mi-au trasat primele direcția și entuziasmul omului de la catedră. Și așa va rămâne, indiferent de cine stă la parter.
Caragiale, te iubesc, mi-ai oferit unele dintre cele mai frumoase experiențe cu copiii, îți sunt recunoscătoare și-ți doresc ca omul care te conduce să aibă suflet și ochi în care să citești dragostea pentru generațiile ce vor veni…
Intru cu aceeași emoție în liceul în care am predat cu mare drag și plec cu același gust amar din camera din vremea prohibiției.
