Depărtarea


Cum îţi dai seama că nu te mai iubeşte? Lăsând la o parte cazul în care o găsești cu altul în pat, şi atunci lucrurile sunt clare, în ciuda bancurilor cu pot să-ţi explic, nu e ceea ce crezi, cataclismul ăsta se compune dintr-o multitudine de întâmplări mărunte, cotidiene, din categoria aceea de fapte fără importanţă, pe care iniţial nici nu le bagi în seamă, şi care doar la o privire retrospectivă îşi dezvăluie semnificaţia lor reală, distructivă.
Sunt atât de mici detaliile astea încât niciodată nu le observi la timp. Şi ce dacă se trezeşte dimineaţa la ora şase doar ca să aibă o oră în plus să-şi aranjeze părul? Toată viaţa a fost cochetă. Doar că asta o face să meargă seara la culcare mai devreme decât înainte, şi timpul efectiv cât staţi împreună se reduce la o oră pe zi, o oră în care ea se și schimbă, sau se demachiază, sau îşi face duşul de seară, aşa că practic abia de apucaţi să schimbaţi două-trei vorbe. O auzi de cele mai multe ori şoptindu-ţi fără să te privească în ochi, am atâtea să îţi spun… dar sunt frântă, scuză-mă, nu mai pot de somn, poate îţi povestesc mâine. Şi oboseala se citeşte clar pe faţa ei şi n-ai cum să n-o crezi, aşa că îi zâmbeşti şi amânaţi discuţia pe o altă dată, iar vorbele astea nespuse se reportează mereu şi mereu ca un premiu pe care nu reuşiţi să-l câştigaţi, şi treptat vă înstrăinaţi fără să ştii cum. Curând descoperi la ea gesturi şi ticuri verbale pe care nu le ştiai, oare le-a avut dintotdeauna sau le-a căpătat de curând? Habar nu ai. Până şi privirea îi e altfel de cum o ştiai tu, parcă mai ezitantă şi mai tristă decât înainte, aşa că atunci când îi zâmbeşti şi o priveşti în ochi, ea îţi întoarce zâmbetul fugar şi un pic forţat, iar ochii ei zăbovesc în ai tăi doar câteva secunde, apoi se feresc şi se lipesc rapid de altceva, de o carte întredeschisă uitată pe canapea, sau de o hăinuţă de a lui Cristi aruncată pe un spătar de scaun, iar zâmbetul îi piere ca o părere. O urmăreşti din priviri cum se ridică de la masă şi se îndreaptă spre dormitor cu umerii parcă apăsaţi de o greutate invizibilă, o vezi cum se opreşte apoi pe hol şi îndreaptă imperceptibil colţul unui tablou, ezitând câteva secunde în faţa lui, apoi intră în dormitor şi trânteşte uşa puţin mai tare decât s-ar cuveni la ora aceea târzie a nopţii. Şi scena asta se repetă aproape în fiecare seară. Alteori o surprinzi minute bune căzută pe gânduri, mângâind vreo jucărie de-a copilului rătăcită pe marginea scrinului sau pe pervazul ferestrei, şi toate gesturile ei sunt mute ca într-un film alb negru, iar peste mişcările voastre se aşterne ca o cenuşă tăcerea.
Apoi sunt telefoanele. Nu e nimic ciudat în faptul că primeşte sau dă telefoane, pentru că are o poziţie importantă într-o companie mare şi e normal să vorbească mult la telefon, ce e ciudată e nerăbdarea cu care ea se afundă în aceste convorbiri telefonice imediat ce s-a despărţit de tine. O urmăreşti din priviri dimineaţa când pleacă la serviciu şi o vezi cum trânteşte portiera maşinii şi cum începe să vorbească la telefon încă înainte de a-şi prinde centura şi de a pleca de pe loc. Te uimeşte de fiecare dată lumina de pe faţa ei, şi, în unele dimineţi, râsul, râsul ăla ambiguu, uşor provocator, pe care credeai că îl păstrează doar pentru tine şi, pe care constaţi acum cu surprindere că poate să îl ofere şi altcuiva, necunoscut ţie. O vezi râzând prin geamul maşinii, fără să o auzi, dar poţi să-i reconstitui din memorie râsul, pentru că l-ai auzit de atâtea ori înainte, pe vremea când se cuibărea în patul îngust de cămin studenţesc şi se lipea toată de tine, cu capul aşezat pe umărul tău, şi îţi spunea râzând că locul ăla din dreptul claviculei tale e făcut special ca să încapă ea acolo.
A plecat demarând grăbită iar tu rămâi pe loc privind în urma maşinii, în timp ce ea se îndepărtează fără să te vadă, zâmbindu-i necunoscutului de la telefon, şi cel care te trezeşte din împietrire e copilul care te trage de mânecă să te joci cu el.

Cred că depărtarea e cuvântul care vă descrie cel mai bine viaţa la momentul ăsta. Era o vreme când vorbeaţi mult la telefon în timpul zilei şi căutaţi orice prilej cât de mic pentru a-l suna pe celălalt. Vorbeaţi despre nimicuri, despre prostii, nici n-avea importanţă despre ce vorbeaţi, de fapt vorbeaţi doar ca să vă auziţi vocile unul altuia, pentru că cele opt ore cât eraţi departe unul de altul vi se păreau prea greu de suportat. Apoi de la un timp aţi încetat să mai vorbiţi. N-ai putea să spui dacă convorbirile au încetat dintr-o dată, ori s-au rărit treptat, pe nesimţite, dar a venit o vreme când ţi-ai dat seama că îţi lipseşte ceva, iar acel ceva era vocea ei în casca telefonului. Şi atunci probabil că subconştientul tău a încercat să suplinească acea lipsă şi ai început s-o visezi. Uneori visai că te suna la ore ciudate, fie foarte devreme, imediat după ce plecase la muncă, fie seara foarte târziu. În visul tău ea nu spunea nimic, niciun cuvânt, o auzeai doar respirând în receptor, şi ştiai că e ea, deşi nu scotea o vorbă, iar tu erai îngheţat de o spaimă rece care îţi încleşta maxilarul. Nu aveai tăria să închizi telefonul şi treceau aşa minute de tăcere, până când o auzeai chicotind a râs, sau poate că a plâns, şi apoi trântea receptorul în furcă. Te trezeai de fiecare dată imediat după ţăcănitul telefonului, leoarcă de transpiraţie şi respirând greu, apoi te calmai treptat şi rămâneai doar cu un sentiment inexplicabil de tristeţe.
Acum nu te mai sună deloc. Nici când o suni tu nu-ţi mai răspunde. Seara târziu când vă întâlniţi acasă nici nu mai ştii să-i spui de ce ai căutat-o peste zi. Pur şi simplu ai uitat, şi uitarea a început să se cuibărească între voi. Nu ai băgat însă de seamă asta decât târziu, după ce orele ei de program la serviciu au început să se lungească de la o zi la alta, iar ale tale au trebuit să se scurteze în consecinţă, pentru că cineva trebuia să ajungă acasă la copil, iar acela ai ajuns treptat să fii tu, nu mai ştii exact când, mai întâi ca o excepţie, apoi excepţia s-a transformat în regulă, se subînţelegea că ea o să întârzie şi tu trebuie să ajungi acasă după amiază, apoi întârzierile ei au prins să se dilate ca o sarcină toxică, a început să ajungă acasă la şapte, apoi la opt, uneori la nouă seara, şi au fost şi câteva cazuri când a ajuns acasă după zece. Prima oară când s-a întors după miezul nopţii nici n-ai ştiut cum să reacţionezi, te-ai îmbufnat, sperând ca ea o să observe că eşti supărat, şi nici n-ai salutat-o, dar ea n-a observat, sau s-a prefăcut că nu observă, şi a intrat în casă ca întotdeauna, tăcută, ţi-a zâmbit obosită în timp ce-şi aşeza sacoul negru pe spătarul unui scaun, apoi a îndreptat ca de obicei colţul tabloului acela cu voi trei pe plaja de la Eforie zâmbind spre cameră, cu soarele curgându-vă pe feţe, şi pe urmă a intrat în baie. Copilul doarmea deja, iar ea era frântă de oboseală, şi când a trecut pe lângă tine ai simţit că părul îi mirosea puternic a fum de țigară, ca atunci când ai stat ore bune într-un restaurant pentru fumători, şi pentru că era târziu nu aţi mai luat cina, deşi tu o aşteptasei să mâncaţi împreună. Aţi plecat la culcare fără să vă spuneţi noapte bună, ea s-a băgat în pat şi a adormit aproape imediat, strângând la piept o hăinuţă de-a lui Cristi, iar tu ai rămas întins în pat lângă ea cu ochii deschişi în întuneric, încercând să cauţi o explicaţie pe care nu îndrăzneai să i-o ceri.
Ciudat e că nici ea nu simţea nevoia să îţi explice ceva, lucrurile se derulau firesc, iar depărtarea dintre voi creştea cu fiecare clipă. Nu ai avut niciodată vreo dovadă că te înşeală, că nu-ţi mai e fidelă, de altfel nici n-ai căutat vreo astfel de dovadă, pentru că n-ai fost niciodată un tip cu principii obtuze, care vede femeia ca pe o proprietate, şi te-ai simţit mereu ca un Gheorghidiu anacronic, conştient că dragostea trebuie să fie un sentiment împărtăşit reciproc, dar, pe de altă parte, incapabil să accepţi pur şi simplu despărţirea atunci când simţi că iubirea a murit. Iar tu n-ai simţit nimic.
Cu atât mai mare e mirarea ta retrospectivă. Pentru că n-ai simţit nimic. Tot ce ai simţit a fost depărtarea treptată care se instalase între voi ca o apă şi probabil că a simţit-o şi ea, pentru că la un moment dat depărtarea a ajuns atât de mare încât i-a fost prea greu s-o mai străbată şi a început să lipsească şi nopţile de acasă. Copilul se obişnuise atât de mult cu absenţa ei încât de la o vreme nici nu te mai întreba când vine mami. Îi lipsea, se vedea asta din tăcerile lungi şi pierdute din care nu reuşeau să-l smulgă nici jucăriile adunate în coșul de după ușă, şi nici zarva glasurilor de copii de pe stradă.

Ştiai deja că nu mai e nicio cale de întoarcere în după amiaza aceea ploioasă când ai văzut-o intrând în casă împreună cu agentul imobiliar, iar când ai observat pancarta cu De vânzare din curte ai înţeles dintr-o dată totul. Ai înţeles de ce se îmbrăca mereu în negru, ai înţeles tăcerile prelungi sau hohotele inexplicabile de plâns din toiul nopţii, tristeţea din privirea ei şi înverşunarea cu care se refugia în muncă. Era ca şi cum o ceaţă ţi s-ar fi ridicat de pe ochi, şi ai realizat dintr-o dată că ea vă iubise cu disperare şi că tocmai de aceea trebuia să plece din casa asta impregnată de amintirea ta şi a copilului.
După ce-a lăsat cheile agentului s-a oprit în prag, s-a uitat exact în direcţia ta şi ţi-a zâmbit ca şi cum ar fi ştiut că eşti acolo în dreptul ferestrei, că îl ţii pe Cristi de mână şi că o priviţi amândoi. A desprins de pe perete tabloul cu voi trei, s-a mai uitat o dată spre fereastră, în direcţia voastră, apoi a iesit strângând la piept tabloul ăla ca pe o comoară.
Tu ai rămas în dreptul geamului mângâindu-l pe copil pe creştet şi zâmbind spre silueta ei care se topea în ploaie. Deşi ştiai că n-o s-o mai vezi niciodată de acum încolo, pentru prima dată după foarte multă vreme te-ai simţit fericit.

One clap, two clap, three clap, forty?

By clapping more or less, you can signal to us which stories really stand out.