Antreprenoriat, Știință și Ortodoxie — Enunț

Civilizația umană se bazează pe un echilibru fragil între raționalitate (coerență sistemică) și iraționalitate (voință creatoare). Succesele majore ale raționalismului științific din ultimele 4 secole au produs însă un dezechilibru care subminează, prin relativizare, chiar sistemul de valori creștin care le-a făcut posibile. Reechilibrarea necesită o armonizare a științei cu tulpina valorică originală, tulpină care este încă vie în România.

Realitatea este una singură, iar perspectiva obiectiv-științifică și cea subiectiv-spirituală nu pot să nu conveargă, în ciuda neîncrederii și neînțelegerii reciproce. În plus, cele două se unesc în antreprenoriat, care este aplicarea lor comună. Seria de articole din care acesta este primul explorează convergența celor trei în interesul unei mai mari coeziuni între elitele respective ale societății românești.

Antreprenoriatul

În teoria comunistă, opusul comunismului este capitalismul. În practică, însă, opusul ambelor este antreprenoriatul deoarece antreprenoriatul este, mai presus de orice, o manifestare a vitalității spiritului uman individual. Altfel spus, paradigma comunism vs. capitalism provine din viziunea marxist-platonistă a ordinii sociale impuse top-down (a capitalului sau a statului revoluționar), pe când antreprenoriatul oferă o viziune a unei ordini sociale emergente bottom-up din suma slujirii reciproce izvorâte din voință individuală.

Evident, definind astfel antreprenoriatul, constatăm imediat că o mare parte din inițiativa economică vizibilă zi de zi nu se încadrează în această definiție — majoritatea patronilor și angajaților urmăresc nu să-și servească semenii, ci să genereze venituri pe seama lor, cu efort minim. Dacă ar fi să judecăm inițiativa individuală în baza a 90% din manifestările sale vizibile, atunci am condamna-o fără urmă de îndoială.

Dacă privim însă vârfurile, modelele antreprenoriale, cei care au creat realmente valoare din nimic și au împins umanitatea înainte, atunci situația se inversează. Lecțiile pe care le învățăm de la acești oameni au la bază invariabil pasiunea (pentru a putea depăși obstacole), spiritul de sacrificiu (ca dovadă a angajamentului și a asumării riscului), empatia față de alte ființe umane (clienții, pe de o parte, și membrii echipei, pe de altă parte), smerenia (pentru a asculta, a învăța, a se adapta și a renunța la idei greșite cât mai rapid), viziunea (pentru a gândi pe termen lung), discernământul (pentru a se focaliza pe ce este cu adevărat important), ambiția (pentru a atinge viețile cât mai multora) și credința (în valoarea efortului).

Nu este o coincidență că multe din aceste lecții se regăsesc și la marii oameni de afaceri (Elon Musk) și la marii oameni de știință (A. Einstein) și la marii lideri spirituali (Sf. Ap. Pavel).

Ce au în comun toate aceste lecții este că presupun nu un calcul rațional, ci o trăire personală nemijlocită — nu putem fi pasionați de ceva pentru că știm că e mai bine așa, iar apoi să decidem: „de acum voi fi pasionat de ______”. Nu ne putem auto-programa rațional smerenia, empatia sau ambiția—fie le trăim în mod direct, fie nu. Iraționalitatea nu poate fi falsificată. Nu există o metodă a iraționalității. Nu putem trișa. Diferența dintre o persoană cu spirit de sacrificiu, pasiune, empatie și smerenie și o persoană fără aceste valori se vede aproape instantaneu. Marii investitori în antreprenori au capacitatea de a face această distincție în special pentru că trăiesc aceste valori ei înșiși. În antreprenoriat, în sensul larg în care îl înțeleg în această serie de articole, nu este vorba despre a face bani ci despre a construi ceva nou din nimic, în folosul aproapelui.

Și totuși, deși majoritatea le afirmă, puțini le interiorizează. Deci de ce este antreprenoriatul esențial? Pentru că minoritatea irațională „rodește însutit” față de majoritatea rațională iar valorile sus-menționate, oricât de diluate ar fi în populație, rămân adevăratul motor al umanității.

Marii antreprenori, marii cercetători și marii duhovnici sunt celule sușă ale unei societăți vii.

Știința

În cartea sa, Structura Revoluțiilor Științifice (1962), fizicianul american Thomas Kuhn a introdus conceptul de „schimbare de paradigmă”, care a devenit un concept de bază nu doar în lumea domeniilor tehnice și științifice, dar și în multe alte domenii.

O paradigmă este un set de principii și metode în baza cărora o comunitate de oameni operează și pe care le dezvoltă logic și gradual, realizând construcții conceptuale (teorii, legi, dogme), dar și fizice (industrie, arhitectură, artă), consistente cu paradigma în care operează. În interiorul unei paradigme, dezvoltarea se bazează pe consistență internă, via deducție logică și raționalitate, și poate ocupa perioade extinse de timp. Inevitabil însă, apar probleme interne sau provocări externe, și fără un răspuns în cadrul existent, se ajunge la schimbarea principiilor și metodelor, adică la schimbarea paradigmei. În aceste perioade, de mult mai scurtă durată, se produc salturile, discontinuitățile, revoluțiile. Ele au însă o importanță capitală pentru că prin ele umanitatea evoluează. Perioadele de dezvoltare rațională nu fac decât să împlinească, să ducă la capăt paradigma cea mai recentă, până la momentul apariției următorului salt irațional. Se desprinde astfel imaginea unei scări a evoluției, cu platouri și trepte, imagine la care vom reveni deseori în cele ce urmează, din perspective diverse.

Această evoluție apare și în matematică, unde paradigma este un set de axiome, platoul este explorarea teoremelor demonstrabile în baza acelor axiome, iar schimbarea de paradigmă este adăugarea sau schimbarea axiomelor. Există legături profunde între matematică și informatică deoarece ambele sunt perspective asupra aceluiași lucru: procesarea informației. Putem privi un set de axiome ca încapsularea informației ce caracterizează un sistem, iar regulile logicii prin care demonstrăm teoreme, ca un sistem de conservare și de transmitere cu fidelitate a acestei informații. Regulile logicii, însă, nu pot crea informație nouă, nu pot schimba în mod fundamental starea noastră de cunoaștere. Pentru aceasta este nevoie de adăugarea sau modificarea axiomelor, adică a rezervorului original de cunoaștere, iar modificarea axiomelor nu se bazează pe logică, ci este un act de voință al gânditorului, bazat pe experiență și pe credință.

Dar cea mai izbitoare și mai importantă ilustrare a evoluției în trepte este dată de nenumăratele fenomene de auto-organizare sau auto-structurare a materiei întâlnite în aproape toate științele, de la fizică la chimie, biologie, medicină, astronomie, cosmologie, meteorologie, sociologie, economie, științe politice și altele. În anumite condiții încă foarte puțin înțelese în aceste științe, o colecție de elemente (particule, molecule, celule, indivizi, companii etc.) se pot coordona spontan, fără vreo autoritate sau control centralizat, formând fenomene colective cu totul noi. Mai mult, întregul se supune întotdeauna unor legi noi, care nu pot fi obținute deductiv pornind de la legile care guvernează părțile. Natura își creează noi axiome la fiecare nivel de organizare, iar schimbările de paradigmă se petrec spontan și par implicite în construcția cosmosului. Fizica cuantică, chimia, biologia celulară, fiziologia țesuturilor, medicina funcționează fiecare după legi proprii, chiar dacă se întemeiază fiecare pe cea dinaintea ei. La fiecare nivel se adaugă legi noi specifice, la fel de fundamentale ca cele de la nivelul anterior pentru că nu pot fi obținute pur deductiv din acestea. Această ilustrare are un caracter special pentru că:

1. În aceste cazuri, saltul de paradigmă nu este un act conștient al inteligenței umane (ca în știință sau matematică), ci este intrinsec în natură și spune ceva profund despre universul în care trăim.
2. Existența noastră ca ființe umane și a tot ce observăm are la bază această scară de paradigme succesive, iar să o înțelegem înseamnă să înțelegem sensul propriei existențe.

Suma legilor ce guvernează Universul, de la gravitație la principiile psihologiei umane sau ale științei politice și a multor alte sisteme, majoritatea încă neînțelese sau nedescoperite, constituie partea nevăzută, care însuflețește materia la fiecare nivel. Aceste legi nevăzute, dar care dau sens existenței fiecărei forme de materie, de la electroni (legile electricității și magnetismului) până la însăși ființa umană (iubire, empatie, frică etc.) sunt software-ul naturii. Din acest software cunoaștem doar o parte infimă, iar progresul științei este mult mai lent decât pare, după cum voi argumenta în texte viitoare.

Dar să nu ne facem vreo iluzie că am descoperit ceva nou! Importanța acestui software sau, mai general, a rolului informației în natură, este cunoscută de mii de ani. Neavând însă un termen tehnic consacrat pentru a desemna informația ca forță fundamentală a naturii, gânditorii antici au folosit analogia cea mai la îndemână la acea vreme: comunicarea, vorbirea, cuvântul — adică în limba de cultură de atunci: „logos”.

Semantica modernă a informației include toate sensurile termenului clasic „logos” (comunicare, rațiune, cunoaștere, ordine, structură, lege, sens, înțelepciune, adevăr, viață etc.) și le dezvoltă la un alt nivel de precizie, detaliu și sofisticare. În zilele noastre, Sf. Ioan Evanghelistul ar fi scris: „La început era Informația […].”

Ortodoxia

Credința este energia nucleară a naturii umane. Un om care crede total în ceva este invincibil față de un om îndoit sau care crede rațional (adică conjunctural). De aceea, religia organizată este o necesitate la fel de vitală pentru stabilitatea socială și personală precum sunt tratatele de non-proliferare a armelor nucleare pentru securitatea internațională (nu vrem să cadă în mâini greșite) sau lumina soarelui, nucleară la origine, pentru viața pe pământ. Și chiar dacă majoritatea credințelor noastre nu sunt de natură religioasă, credințele religioase joacă rolul fundamental de a menține toate celelalte credințe în parametri de siguranță și de a păstra echilibrul între robustețea și adaptabilitatea ființei și societății umane. Altfel spus, credințele religioase au rolul de a nu permite derapaje prea mari ale software-ului civilizației umane de la software-ul universal, menționat mai sus. O civilizație cu software greșit va eșua la fel ca un experiment științific ce testează o teorie falsă. Orice schimbare a software-ului religios reprezintă un pericol existențial pentru societate pe termen lung, ceea ce explică ritmul lent al schimbărilor și prudența maximă necesară.

Știința și religia au același scop final, explorarea și aprofundarea software-ului universal. Ortodoxia în particular are foarte clar structura scării către cer, în care Hristos este saltul irațional (care dă viață), iar Duhul Sfânt este armonia și coerența sistemică (care ține viața), ambele fiind subsumate în Dumnezeu Tatăl Atotțiitorul. De aceea ortodoxia este dogma firească, vie și ziditoare a inovării/înnoirii continue prin antreprenoriat și știință. Scara către cer se reflectă și în știință și în ortodoxie pentru că ambele caută să aducă oamenii mai aproape de Firea lucrurilor sau ce am numit mai sus software-ul universal. Iar Firea este una singură: Dumnezeu.

Ortodoxia este dogma firească, vie și ziditoare a inovării/înnoirii continue prin antreprenoriat și știință.

Există însă diferențe de perspectivă:

1. Ortodoxia este prin excelență aplicată, adică trăită, în timp ce știința este abstractă. Ambele se împlinesc prin antreprenoriat, care îmbină trăirea credinței (iubirea și slujirea aproapelui) cu cunoașterea științei (tehnologia), aducând pe termen lung în armonie software-ul umanității cu software-ul universal, adică cu Dumnezeu.
2. Deși ortodoxia și știința au ambele ca punct de plecare experiența, aceasta este înțeleasă obiectiv în știință (experimentul) și subiectiv în ortodoxie (rugăciunea). Una din consecințe este că știința procedează top down, de la întreg către parte, iar ortodoxia bottom-up, de la parte către întreg. Asta explică, între altele, afinitatea mediilor științifice și academice cu ideologia de stânga, iar a mediilor religioase (creștine) cu antreprenoriatul.
3. Știința este o mișcare mult mai tânără decât religiile majore ale umanității. Ca urmare, orice comunicare trebuie să ia în considerare existența unui decalaj temporal major: secolul 21 în știință este analog secolului 5 al creștinismului, când ambiția și credința erau puternice, expansiunea era rapidă, iar dogma era încă în curs de formare.

Voi reveni la aceste diferențe de perspectivă în texte viitoare dar mai întâi este esențial să înțelegem că software-ul valoric al societății în care trăim se manifestă în viața de zi cu zi sub forma decalajului dintre „ce vreau” și „ce trebuie”. Acest decalaj este binecunoscut oricărui părinte și intervine atunci când calea comodă, facilă, pe care un copil o vrea, este blocată de un (nu) „trebuie” spre protecția copilului și a întregii societăți. În fond, ne învățăm copiii să nu mintă nu pentru că ar fi rău pentru ei în mod direct — deseori e extrem de util și de comod să minți. Îi învățăm asta pentru că dacă toți copiii ar fi învățați să mintă, societatea s-ar dezintegra. În plus, ceilalți membri ai societății știu asta și reacționează imunitar față de mincinoși patentați. De aceea spunem că nu este sănătos, natural și normal să minți, chiar dacă e plăcut și comod să o faci uneori. Generalizând, ortodoxia ne învață că voia lui Dumnezeu (ceea ce trebuie) nu ne limitează ci ne eliberează de tirania propriilor slăbiciuni (ceea ce vreau — a.k.a. robia patimilor).

Din această perspectivă, noi românii ne aflăm, din nou, pe o frontieră. La est avem o zonă unde domină tirania autorității (state sau autorități religioase care impun un „trebuie” abuziv) iar vestul alunecă spre o tiranie a confortului personal care pune semnul egal între „vreau” și „trebuie” (ridicând patima la rang de lege). La est colectivul tiranizează individul anihilând libertatea individuală, iar la vest individul tiranizează colectivul anihilând disciplina sănătoasă a lui „trebuie”. De aceea menținerea unui sistem de valori sănătos care să nu încătușeze ci să elibereze, în armonie cu voia lui Dumnezeu, este condiția fundamentală a unei societăți vii, robuste și adaptabile pe termen lung.

La fel cum realitatea este una singură, și doar perspectivele diferă, sistemul de valori al unei societăți românești vii este unul singur, iar perspectivele antreprenorială, științifică și ortodoxă trebuie să formeze un întreg coerent. În acest sens, primul pas pentru fiecare din cele trei comunități este smerenia de a ști ce nu știe despre celelalte. Acest pas este foarte dificil pentru că fiecare CEO, profesor universitar sau părinte duhovnic este obișnuit să aibă mereu dreptate, să răspundă mai des decât întreabă, și să vorbească mai mult decât ascultă.

Dacă însă reușim să facem acest pas, atunci antreprenoriatul, știința și ortodoxia vor putea fi angajate natural pe o traiectorie convergentă, una ascendentă pentru toate trei și benefică pentru români, pe toate planurile: economic, politic, tehnologic, geo-politic, moral și spiritual.