-Cer fără stele, nopți în lumină, somnuri profunde și dimineți târzii-

Liniștea zilei adoarme chiar și pe cei abia treziți, poate doar strigătul păsărilor deranjează visul profund ce ocupă jumătatea goală a minții. Valul de verdeață pătrunde în colțul ochilor luminând chiar și cea mai întunecată privire.

Și e liniște și parcă e destul-

Norii coboară de câteva ori pe zi lăsând stropi reci, dar repezi. În următoarea secundă te pierzi prin lumina ce cade pe muntele verde din spatele casei, în vântul ce aleargă prin firul de iarbă subțire, pătrunzând în mintea ta, răscolind prin amintiri. E un loc în care te pierzi în loc să te regăsești..

Cerul e același mai mereu, chiar dacă ceasul meu indică ora 1:01, noroc că oboseala mă obligă să mă întind în patul aproape confortabil de lângă fereastră. Dar parcă am simțit că nu dormi, că stăm întinși cu perna în brațe, uitându-ne la aceeași stea din unghiuri diferite. Nu s-au schimbat prea multe decât pe dinafară, în rest ne așteptăm unul pe altul.

Cică toate la timpul lor, că niciodată nu e prea târziu să ai încredere că ce-i al tău e pus deoparte.

Unde ești? Nu știu. Dar ne așteptăm unul pe altul.

One clap, two clap, three clap, forty?

By clapping more or less, you can signal to us which stories really stand out.