Înveți până la moarte? Și când învățăm să murim?

În momentele în care nu e băgat sub preșul conversației, gestul de a vorbi despre moarte aduce cu sine expresii ce pot fi ușor etichetate drept platitudini mentale precum “Moartea e momentul adevărului” sau “Moartea e momentul când ajungem față în față cu noi înșine”. Poate pentru că “nu s-a întors nimeni de dincolo să ne spună cum e” și vorbim în necunoștință de cauză sau poate pentru că nu învățăm sistematic în cultura noastră să dezvoltăm o relație cu inevitabilul.

Într-un sistem de educație occidental, următorul prag de atins e mereu cel mai important. Ne ducem la grădi ca să ne pregătim pentru școală, apoi pentru liceu, apoi pentru universitate, apoi pentru job și tot așa. Învățăm date și cifre și ni se spune să fim cuminți și să stăm în banca noastră și că dacă facem tot ce ni se spune, vom avea o viață frumoasă, vom fi deștepți și respectați și poate chiar fericiți. Și modelul ăsta e valabil în multe cazuri. Și ne ajută în multe contexte să aruncăm ancora mai departe.

Însă cu ce scop?

Avem viziuni frumoase despre idealul educațional al unui tânăr competent, care produce valoare economică și socială. Avem așteptări ca noua generație să fie “așa și pe dincolo” și să ducă mai departe ceea ce s-a construit, fără să băgăm de seamă uneori că poate habar n-au pe ce lume trăiesc. Visăm la societăți mai bune, mai bogate, mai avansate, care să dovedească faptul că existența noastră nu a fost în zadar și că am lăsat ceva în urmă. Și în goana asta uităm câteodată că, indiferent de modu în care alegem să trăim, finalitatea este aceeași. Nu știm exact ce joburi vor fi peste 10 ani și ce competențe hard avem de dezvoltat ca să fim productivi, cu toate asta ne pregătim pentru următorii 10 ani cum știm mai bine. Băgăm sub preșul unei vieți ocupate singurul lucru de care putem fi cerți fără să citim în vreo carte.

Fără o atenție conștientă spre a accepta moartea, cum ajungem să avem o înțelegere despre singurul lucru pe care îl știm cu certitudine despre viața noastră?

Fără un sistem care să integreze esența cunoașterii naturii noastre efemere, cum putem clădi viitorul?

Fără o cultură care onorează ambele valențe ale existenței, cum putem fi oameni?

Avem probleme mult mai mari în actualul sistem educațional, e adevărat. Avem copii a căror scânteie din ochi se stinge pe zi ce trece, profesori ce-și pierd harul, resurse irosite și dezbateri nesfârșite despre ce ar trebui să se schimbe mai întâi. Poate e un drum atât de lung și pretențios până la a infuza în sistemul de educație înțelegerea că realitatea morții conduce la chestiunea scopului vieții unui individ. Pentru că, odată integrată, certitudinea morții te pune sub presiunea de a nu mai accepta să treacă viața pe lângă tine.
 Poate adevărata problemă a unui sistem de educație care nu ne învață cum să murim nu este frica de moarte, ci frica lipsei de scop. Poate realizarea faptului că fiecare lucru pe care l-am făcut azi ne-a dus cu un pas mai aproape de moarte ne va readuce la a învăța și trăi doar acele lucruri care servesc scopului pe care alegem să-l dăm existenței noastre. Și poate asta e periculos pentru un sistem de control ce se hrănește cu obediență.


Originally published at anaraducanu.ro on March 12, 2016.

One clap, two clap, three clap, forty?

By clapping more or less, you can signal to us which stories really stand out.