Acele Moralului și tălpile de domnișoară

Când am zărit luminile de la Gura Diham printre copacii din pădure și am auzit câinii lătrând era spre 23:00 și noi ajungeam după 12 ore de hoinăreală prin Bucegi. Am trecut râul care despărțea cabana de pădurea-ntunecată, am mângâiat doi dulăi cu ultimul zvâc de energie și m-am așezat în fund lângă mașină. Tălpile-mi pâlpâiau de parcă aveam două inimi în ele. Mi-am dat bocancii și șosetele jos și degetele mele goale profitau de răcoarea serii. Am jupuit pieliți uscate, m-am abținut de la spart bășici și mi-am masat puțin tălpile bătătorite înainte să le bag în sandale. Coboram de pe Acele Morarului de data asta, cu noi cruste roșiatice și am ajuns la concluzia că n-o să am curând tălpi de domnișoară.

Erau tălpile care mă aduseseră încă o dată întreagă la civilizație după suișuri și coborâșuri pe Valea Cerbului, după urcat o pantă abruptă și umilitoare sub soarele de prânz, care trona pe un cer senin. Acolo a început să iasă transpirația prin toți porii și tălpile să-mi clocotească în bocanci. Era panta care ne scotea la poalele Acelor Morarului (2200–2300 metri) și pe care m-am oprit o dată la cinci pași. Mi-am păcălit tălpile vreo jumătate de oră că „mai e puțin”.

Pe munte, ca în viață, merită să lupți și să aștepți pentru lucrurile de calitate pe care nu le găsești aievea. La finalul pantei abrupte unde mi-am tras sufletul, am băut trei guri de apă înghesuită la umbra unei stânci și am dat de altă pantă care era, de fapt, urcarea finală. Urcarea finală până la urcușurile și coborâșurile de pe Ace. Merita efortul.

Acele Morarului ne așteptau liniștite, senine și tălpile mele erau fericite în adâncul bocancilor. Colții fac parte din Creasta Morarului, bucăți de stânci abrupte care despart Valea Cerbului de Valea Morarului și care după ce sunt parcurse, conduc, pe creastă, spre Cabana Omu. Văzute de vizavi, de la Cerdacul Obârșiei, (traseu care conduce (și) spre Coștila), apar ca niște copii care au furat un tricou din șifonierul tatălui și încearcă să-și bage toți capetele prin el, în același timp. Capete de stâncă de care n-ai crede că te poți apropia, că sunt abordabile sau că poți face echilibristică pe ele. Dar descrierile lui Emilian Cristea, schițele lui Kargel (alpiniști pionieri) și mărturiile prietenilor de genul „ah, e super-lejer traseul” sunt dovezi că se poate.

Acele Morarului văzute de pe versantul Coștilei.

Urma să parcurgem, după cum sunt denumite, Creasta Ascuțită, Acul Mare, Degetul Roșu, Acul Crucii/ Degetul Prelungit și Acul de Sus, să rapelăm, să cățărăm și să ne bucurăm printre ele. Acul Mare e o creastă de aproximativ jumătate de metru lățime — standard cam peste tot, lungă de trei lungimi de coardă (o lungime — 50m). Până la primul piton în care poți asigura coarda, tălpile mele au dat de primul hol, intrarea îngustă pe creasta respectivă.

În stânga echipa din fața noastră pe care o așteptam să treacă holul. În dreapta, în picioare, Gabi de pază la balustradă și descurcând coarda încurcată cu a vecinilor.

„Salut”, i-am zis în gândul meu, „cum să procedăm?”. Mă gândeam la variante. S-o călăresc? Ca păianjenul? Mersul piticului? Comisia de stânci era cu ochii pe mine din toate părțile căci începea iar examenul la echilibristică.

Până să iau eu o decizie de abordare, grupul nostru a votat să întindem o semicoardă până la prima asigurare. Gabi, alpinistul nostru de serviciu, a agățat o balustradă între bolovanul de lângă mine și primul piton (aflat după hol), ca să ne agățăm o buclă și-o carabă-n ea, pentru confort și sprijin moral. Să spunem apoi cum am făcut Acele Moralului (ridicat).

Am debutat cu o combinație pisico-păianjen, după ce dădusem zoom cu privirea doar pe bucata mea de hol îngust. Hăuri în laterale? N-au existat pentru câteva secunde. Am pășit cu dreptul molcom, aproape târșâit, așa cum l-am adus și pe stângul lângă. M-am aplecat să prind și cu mâinile puțină stâncă. Nu c-aș fi avut nevoie de siguranță, Doamne feri, dar era așa răcoritoare la atingere pe căldura mare. Parol. Am culminat pe cele două picioare.

Eu și tălpile mele trecuserăm primul examen al echilibristicii pe Ace. Aveam casca verde pe cap, ochelarii de soare cu rame rotunde pe nas și defilam pe ele într-o dupa-amiază de duminică toridă, senină. Îmi venea să țopăi, să-mi exteriorizez bucuria că am ajuns în locul la care doar salivasem de lângă Coștila până atunci, dar m-am rezumat la pozat, stâncă după stâncă.

Eu în stânga, Gabi în dreapta (cu mine urmârindu-l). Foto de Milena Țăranu.

Unul dintre avantajele crestelor din stâncă pe care n-am loc să dansez este așteptarea. Am așteptat să-mi vină rândul să trec holul, la rapelat, la cățărat. Am avut timp de admirat, de minunat, timp să mă întreb cum de sunt trepte înierbate în stânca verticală din față, fix câte-mi trebuie mie să-mi înfig tălpile către mai sus. Să mă uit la norii care dau târcoale Coștilei mai repede decât pot respira. Timp de mici sperieturi la auzul tunetelor din dupa-amiaza târzie și de mari speranțe că n-o să aflăm cum e cățăratul pe stâncă fleașcă. Așteptarea face loc detaliilor și eu am fost acolo să le bag pe toate în rucsac.

Ultimele găuri înierbate pe care tălpile mele le-au umplut marcau drumul spre Acul cel Mare, ultimul care ne oferea o panoramă spre peretele Coștilei și două posibilități de retragere. Încă o oră până la Omu continuând în față pe linia crestei sau coborâre pe Șiștoaca Dracilor, pantă cu iarbă în stânga crestei, care ne scotea în Valea Cerbului, de unde pornisem. Periplul nostru și statul ca pe ace începea de fapt acolo, în toiul apusului, când norii se liniștiseră. Am început să coborâm cătinel pe Șiștoacă, am mai căzut în fund, ne-am ridicat și am început să vedem Brâul Morarului (care ne oferea accesul în Valea Cerbului) în orice potecuță minusculă.

Bucăți de Coștila și apus :)
Foto de Milena Țăranu

Fiecare dintre noi ținea minte că „acolo e sigur, că am traversat pe acolo și azi dimineață”. Am ratat brâul cu siguranță, iar după bâjbâieli și cercetări în zonă am hotărât să continuăm la vale, fără poteci. Aveam în față stâna de la intrarea în Valea Priponului, care începe din Valea Cerbului, unde trebuia să ajungem noi. Doar că mai greu cu ajunsul.

Noaptea s-a lăsat curând și căutam la lumina frontalelor poteca salvatoare, altfel am fi putut să ajungem iar la baza pereților și de acolo mai complicat cu datul jos. Vedeam în vale celei trei frontale ale echipei care terminase Acele Morarului fix înaintea noastră și care nimerise poteca (cel mai probabil). S-au oprit și au urmărit vreo 10 minute cele șase frontale ale noastre. Nici n-ar fi avut cu ce să ajute. După altă serie de coborât - ba pe fund, ba pe spate pe stânci înierbate - minune, am găsit-o.

M-am bucurat ca un copil când am văzut banda galbenă pe stâncă. Dragă Vale a Cerbului, îți cer scuze că în trecut te-am numit lungă și interminabilă. și recunosc că prezența ta e importantă acolo.

Poteca după care tânjeam (la urcare aici)

Acum că aveam din nou statutul de turiști pe poteca-bulevard, ne puteam plânge de altele precum durerile de genunchi, lipsa unei șaormerii pe drum. Tălpile mele ar fi vrut să se dea bătute, dar n-aveau opțiunea asta. Doar să mărească ritmul, pentru că în capul meu nu venea decât ciobanul pe care-l cunoscusem ultima oară când am urcat pe Valea Cerbului (ziua) și care mi-a spus să nu-mi fac griji, „că ursul e el dat naibii, dar mai mult noaptea umblă”. Umbrele frunzelor care mișcau în raza frontalei mele erau toate suspecte, tresăream la orice scârțâit de creangă. Pădurea scârțâie mult pe bandă galbenă, poate mai tare noaptea, poate mai tare în capul meu. Din când în când mai auzeam clinchetul unor carabe uitate pe ham, care țineau ritmul pașilor noștri și mă bucuram de liniștea pădurii. Antitezele au fost la ele acasă în acea seară.

Am coborât pe la 22:30 panta finală spre Gura Diham, scurtătura pentru Valea Cerbului care ne și băgase în tot scandalul stâncos pe care nu l-aș schimba cu nimic. Poate n-o să am niciodată tălpi de domnișoară. Nu pot să le am pe toate.

Pășind pe catwalk: Milena Țăranu

Video fain de pe ace, al unei alte echipe: