Violența domestică — despre cum doare iubirea

Copiii — martori fără voie

Alina este o tânără mamă a doi copii. Ea și copiii ei sunt victime ale mai multor forme de violență domestică. Într-un sat de la marginea județului Vaslui, ca și în multe alte zone ale țării, violența domestică este aproape o normalitate. În mod deliberat, întreaga familie este supusă mai multor agresiuni, atât verbale, cât și fizice, venite din partea soțului, respectiv tatălui.Pentru a stabili cele mai comune cauze și efecte ale acestui fenomen am analizat câteva dintre statisticile de actualitate, iar în paralel am relatat povestea Alinei — victimă de bună-voie.

Încă din vremurile bunicilor şi străbunicilor noştri, şi poate că şi mai dinainte, violenţa domestică este unul dintre cele mai cunoscute tabuuri ale fiecărei femei, fie ea căsătorită sau nu. Se obişnuieşte ca femeia, de regulă, să fie corectată cu câte o palmă atunci când iese din cuvântul omului ei. Toată lumea ştie ce se petrece între soţi, dar nici în ruptul capului ea, femeia, victima, în fond, nu ar recunoaşte că a fost agresată de propriul partener de viaţă: „Da, am luat bătaie de la soţul meu şi tatăl a doi copii cărora le-am dat naştere înainte de a avea douăzeci de ani. Prima palmă a venit normal, ca la toată lumea — ai greşit, plăteşti. Am comentat despre ceva ce nu era treaba mea, el era nervos şi băut, m-a lovit, am plâns, mi-a trecut şi gata, nu am făcut mare tam-tam din asta. Mă aşteptam la asta pentru că văzusem la ai mei, acasă, altele şi mai rele — bătăi cu pari şi sticle, cu bălţi de sânge, răni şi vânătăi care nu se treceau cu lunile; eram, totuşi, la început, aveam 16 ani şi nu aş fi vrut sa înceapă cu bătăile de pe acum”. Alina are acum 21 de ani, doi copii şi un soţ plecat la muncă; nu se sfieşte să povestească despre necazurile ei, despre bătăi şi injurii, despre jigniri şi alte forme de abuz pe care ea le consideră cât se poate de fireşti: „Nu sunt nici prima, nici ultima. Bine că nu umblu vânătă sau şchioapă ca altele. Cu gura mă apăr. Noi sa fim sănătoşi, că belelele curg”.

Ştiam că iubirea doare

Fenomenul agresiunii în cuplu face câte douăzeci de victime pe minut, conform studiilor americane publicate pe The Huffington Post. Tot aceasta este şi a treia cea mai răspândită cauză pentru divorţ şi destrămarea familiilor. Aceleaşi studii propun o comparaţie între victimele războiul din Afghanistan şi Irak şi cele ale violenţei domestice: pe front, între 2001 şi 2012, numărul soldaţilor americani morţi a fost de 6, 488; în acelaşi interval de timp, numărul femeilor ucise de către partenerul de viaţă a fost aproape dublu — 11, 766.

În cazul Alinei, violenţa domestică se rezumă la pumni, picioare, palme şi jigniri; soţul ei nu este un pericol de moarte, nu încă. El are 23 de ani, bea frecvent şi nu are un loc de muncă stabil; pleacă la Bucureşti pentru câteva luni, apoi, cu banii strânşi, se întoarce acasă, la nevasta şi copiii lui. Aceştia sunt încă prea mici şi „nu înţeleg ei de ce plâng eu, de ce tatăl lor mă loveşte sau de ce e atâta gălăgie in casă”, spune Alina.

Mă aşteptam ca bătaia să fie o normalitate pentru ea, dar mă şochează optimismul şi voia bună cu care povestește despre drama ei şi implicit a celor doi micuţi; durerea fizică apărea şi dispărea fără să lase vreo urmă în sufletul şi în mintea acestei femei, pentru ea aşa trebuie să stea lucrurile.

Agresiunea poate fi fizică, psihologică, financiară sau mixtă; constrângerea, limbajul vulgar, injuriile, privarea de libertate sau de anumite bunuri, urmărirea, ameninţările, lovirea sau, in cazuri extrem de grave, tortura sunt semnalmentele violenţei domestice; peste 95% dintre victime sunt femei, legate de agresor printr-o căsătorie, comuniune consensuală sau o relaţie abuzivă. Violenţa în cuplu este atât de nocivă, încât 40% dintre femeile cu dizabilităţi fizice şi psihice au fost victimele propriului partener.

„Cea mai cruntă bătaie am luat-o la ţară, de faţă cu socrii mei, in curtea acestora. Era toamnă si stăteam acolo de câteva zile, ajutam la culesul viei, la făcut vin, la cules porumbul de pe câmp şi la tot ce era de făcut atunci. Bărbatul meu băuse pe la nişte vecini, ca toamna, când este vin din belşug, de îl torni pe gât, crezând că nu se mai termină. Schimbam băiatul când a venit în acasă, a trântit tot ce era pe acolo, a urlat cât l-au ţinut puterile. Nu pot sa spun ce cuvinte îi ieşeau pe gură; parcă era turbat. M-a lovit peste tot, pe faţă, pe mâini şi picioare, pe la coaste îmi dădea cu pumnii. Nu a intervenit nimeni; s-a oprit la un moment dat, când băieţelul se înroşise la faţă de la atâta ţipat. Nici până acum nu ştiu de unde a venit acea furie şi de ce s-a revărsat tocmai asupra mea, în faţa copilului nostru, dar nici nu am curajul să îl întreb. Mulţumesc lui Dumnezeu că vânătăile nu erau la vedere, au trecut şi rar mă mai înţeapă într-o parte, ca şi cum rana ar fi mai adâncă decât credeam eu”.

Potrivit studiilor FRA (European Union Agency for Fundamental Rights), în Europa, 55% dintre femei au fost abuzate cel puţin o dată de către partenerul de viaţă; cele mai multe cazuri au fost raportate în Finlanda şi Danemarca, iar cel mai răspândit tip de abuz este cel sexual. De la 1 august 2014, situaţia femeilor abuzate de către partenerul de viaţă a fost reglementată prin lege (Convenţia de la Istanbul): „Violenţa la adresa femeilor rămâne, chiar şi în acest moment, una dintre principalele cauze de deces, provocare de răni sau handicapuri non-accidentale la femei. Această situaţie tragică derivă dintr-un întreg ansamblu de raţiuni sociale, economice şi culturale, dar una dintre cauzele fundamentale comune este inegalitatea flagrantă între bărbaţi şi femei. Convenţia are potenţialul de a deveni o pârghie importantă pentru a face să progreseze lucrurile în cazul acestei situaţii de urgenţă în ce priveşte drepturile omului.” (Nils Muiznieks, comisarul pentru drepturile omului al Consiliului European).

Trăind cu pericolul

Pentru soţul şi totodată agresorul ei, Alina a abandonat liceul încă de când era în clasa a XI-a; făcea naveta cu trenul, în loc să coboare în Vaslui, să meargă la şcoală, cobora cu două staţii mai devreme, mergea la bărbatul ei şi muncea pe rupte până seara, cot la cot cu el. Bătăile au început încă de pe atunci, de când adolescenţii ca ei se plimbau de mână prin parc şi mâncau vată pe băţ. „Când mi-am dat seama că sunt însărcinată, m-am mutat la el, bunicii nu m-au mai primit la ei. La socri era înghesuială, certuri dese şi scandaluri monstru. Am trăit aşa vreo trei ani. Bătăile erau dese dar nu grave, mă obişnuisem deja. Soacra mea glumea cu mine şi îmi spunea că aşa s-a călit şi ea”.

Mi-ar plăcea ca Alina să îmi descrie în detaliu fiecare lovitură, pentru că sunt cu adevărat uimită de ce aflu, dar pentru ea totul este atât de obişnuit încât nu vede nimic anormal în povestirea ei, nu vede gravitatea pe care o văd eu, nu vede durerea şi pericolul care sunt la tot pasul, împrejurul soţului ei. Spune că nu o mai doare nimic, în afară de suflet; loviturile curg, una după alta şi se opresc, dar ţipetele copiilor ei îi răsună în timpane timp îndelungat.

Alina, la fel ca 77% dintre românce, crede că violenţa domestică este comună, normală. În România​, 24% dintre femei au fost abuzate fizic şi sexual de către propriul partener, înainte de vârsta de 15 ani, iar pentru 14% abuzul a fost săvârşit de către un agresor, altul decât partenerul de viaţă. ,,În ceea ce priveşte violenţa domestică, în România suntem ca în Evul Mediu” spune prof. dr. Valentina Rujoiu (Universitatea din Bucureşti, Sociologie și Asistenţă Socială). Bătăile primite de românce sunt populare, nu mai uimesc şi nu mai sperie pe nimeni; în mediul rural, îndeosebi, agresiunea asupra femeii este aproape o responsabilitate a soţului şi dacă vreodată se iveşte vreuna dintre ele mai îndrăzneaţă care să conteste pedepsele aplicate, gura satului are grija să o catalogheze drept ,, nebătuta”.

Mama Alinei, soacra şi toate cele patru surori ale sale au trecut prin experienţa agresiunii domestice; chinul femeii de la ţară este genetic în familia aceasta şi niciuna dintre ele nu vede pericolul cu care s-a căsătorit. Palmele, pumnii sau loviturile unui bici cu care soţii lovesc animalele, nu sunt altceva decât o „corecţie” primită supus, tăcut. Ţipetele şi lacrimile sunt singura posibilitate de apărare în faţa ploii de lovituri pe care soţul le dă neobosit, uitând de muncile grele de peste zi.

Femeia bătută nu este o victimă

Violenţa în familie se păstrează ca o tradiţie în satele României; femeile abuzate au falsa impresie că aşa se trăieşte, aceasta este normalitatea lor şi altfel nu se poate; „Nu m-am gândit niciodată cum ar fi dacă el nu ar mai bea aşa des şi dacă nu m-ar mai bate. Nu este o problemă aşa mare pentru noi. Suntem bine aşa. Ca în orice casă, mai sunt certuri, dar nu aş putea să mă lipsesc de ce am acum. Avem doi copii de crescut şi fără tată nu se poate”. Alina îmi transmite un sentiment de nesiguranţă când vorbeşte, de parcă nici ea şi nici eu nu credem în mulţumirea familiei ei, în aparenta bună-stare pe care o povesteşte.

La fiecare 30 de secunde, în România, o femeie este agresată de partenerul ei; Alina este una dintre ele şi ca ea mai sunt milioane. Femei şi copii care îşi închid vieţile sub palmele grele ale bărbatului; victime neocrotite de lege, victime cărora li se trânteşte în nas ,,nu este de competenţa Poliţiei”: ,,Acum doi ani cumnatul meu a bătut-o pe sora mea foarte rău, era plină de sânge, aruncată pe marginea străzii, la câţiva metri de blocul în care stau. Copiii plângeau la capul ei atunci. Oamenii care treceau au sunat la ambulanţă, au salvat-o. Când a sunat la 112 au trimis-o la şeful de post de la noi şi cei de acolo au luat-o în râs: „nu este treaba noastră că nu te înţelegi tu cu bărbatul. Voi mâine-poimâine vă împăcaţi şi noi picăm de proşti. Dacă nu vă mai place, lăsaţi-vă şi gata. Nu sunteţi nici primii, nici ultimii”. Aşa a şi fost, s-au împăcat, bătăi au mai fost, dar la Poliţie nu a mai mers nimeni”.

Doar 47% dintre româncele agresate de către partenerul de viaţă ştiu despre normele juridice care le protejează şi pot beneficia de acestea. Reglementările legale privind violenţa domestică au fost puse în vigoare abia în septembrie 2016, prin ratificarea Convenţiei de la Istanbul; raportul oficial al Inspectoratului General al Poliţiei Române pentru prima jumătate a anului 2016 atestă existenţa a 8, 926 de sesizări privind infracţiunea de lovire şi altele violenţe săvârşite în familie. În proporţie de 92,3% agresorii sunt bărbaţi.

Pe lângă cazurile cunoscute deja de oamenii legii, există multe altele rămase în umbră, fie de teamă, fie din obişnuinţă. Multe dintre victimele propriilor soţi nu depun plângere împotriva agresorului, preferând să îndure bătăi crunte şi pedepse de tot felul de dragul unei familii clasice, tradiţionale şi mai ales de dragul copiilor. Impactul fizic și psihic al fiecărei lovituri este neglijat complet de cele mai multe dintre victime, urmând ca familia să rămână întreagă și aparent fericită în ochii unei societăţi vinete şi lovite de propriile concepţii: ,,Nu spun nimănui când iau bătaie, sunt convinsă că lumea din sat ştie şi nu are rost nici să mă ascund, nici să povestesc câte palme iau. Noi, femeile, ne ştim traiul una alteia şi păstrăm în tăcere amănuntele astea. Nu e de lăudat, nici de bârfit. La noi nu prea au fost cazuri în care femeia să se lase de bărbat, să nu mai trăiască amândoi din cauza bătăii. Râde lumea de familiile astea dezorganizate”. Femeia din faţa mea nu contenește să mă uimească; nu este resemnare ce trăiește ea, este o condamnare naivă la o viaţă irosită lângă un bărbat violent. Copiii? Victimele colaterale ale inconştienţei.

Alegerea răului mai mic

Cea mai gravă formă de violenţă domestică este violul in familie; în 2016 au fost sesizate 81 de cazuri de agresiune sexuală în care agresorul a fost exclusiv de sex masculin. Prevederile judiciare sunt ceva mai aspre în astfel de cazuri: „dacă victima unui viol se află în îngrijirea, ocrotirea, educarea, paza sau tratamentul făptuitorului, fapta de pedepseşte cu detenţiune severă de la 15 la 20 de ani şi interzicerea unor drepturi. Acţiunea penală pentru violul în familie se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate” spune purtătorul de cuvânt al Inspectoratului de Poliţie din Vaslui.

Despre violenţa domestică, subcomisarul spune că intervenţiile organelor de poliţie ar fi şi mai prompte dacă plângerile s-ar face imediat şi dacă acestea nu ar fi retrase la câteva zile după incident, când cei doi soţi trec peste criza conjugală.

„Nu pot să spun că mi-e frică de el. Nu îmi plac situaţiile umilitoare în care mă pune, mă doare atât lovitura lui, cât şi cuvintele pe care mi le spune. Mă înfricoşează urletele lui şi privirea tulbure de la băutură, dar îl iubesc aşa cum este. Datorită lui am doi copii. Nu mă văd altfel decât lângă el, bătută, dar cu o familie”.

Despre femeile ca Alina, care se complac în vieţi conjugale dificile, un psiholog ieșean spune că „pot suferi de stimă de sine scăzută, manifestă sentimente de inutilitate şi sunt convinse că nu îşi mai pot gestiona propria viaţă. De asemenea, persoanele aflate în astfel de situaţii de pot confrunta cu dependenţa emoţională şi financiară, frică, izolare, sentimente de ruşine sau autoblamare”.

Soacra Alinei are mai bine de douăzeci de ani de căsătorie, a luat multe bătăi de la soţul ei de-a lungul timpului şi este mulţumită de evoluţia familiei ei: „copiii sunt la casele lor, am nepoţi, nu îmi pare rău de nimic. Mi-a dat Dumnezeu bărbat bun, chiar dacă mă mai bate. Are şi el dreptatea lui, nu zic, noi, femeile, ne mai băgăm şi unde nu ne fierbe oala. Cu bune și cu rele am făcut casă, am crescut copii, acum cresc şi nepoţi. Ori cu bătaie, ori fără, viaţa mi-ar fi fost aceeaşi. Poate eram prea slobodă dacă nu mă ţinea bărbatul în frâu la timpul potrivit”.

Toate femeile din zonă au aceeaşi viziune despre viaţa de cuplu; nu am încercat să le conving de egalitate între sexe sau de drepturile unei soţii şi mame. Discuţiile cu aceste victime ale propriilor parteneri seamănă izbitor: „bărbatul ţine casa”, „bine că nu am stat vânătă, ca altele”, „aşa cum este el, ţine familia unită”.

Oricât de scuzabile sunt loviturile, am sesizat că, deşi ochii nu le erau vineţi, sufletele da. Nu se plâng de bătăi, dar toate şi-ar dori o altfel de căsnicie, un altfel de soţ, le-ar plăcea să fie apreciate şi să se simtă femei, „ca alea de la oraş”. Alina a încetat să mai ceară socoteală pentru suferinţele ei, care acum sunt fapte banale, lipsite de importanţă.

Să mor din dragoste rănită

Viaţa unei femei agresate de cel pe care îl iubeşte este asemenea unui joc de rol — mereu spontan, bărbatul vieţii ei se transformă din cel mai frumos vis în cea mai cruntă realitate. Omul în care femeia îşi pune toate speranţele devine călăul ei; bărbatul care odată oferea siguranţă este cel mai apropiat pericol. Destinele femeilor abuzate în familie sunt antitetice şi greu de înţeles. Violenţa rămâne închisă între patru pereţi, acolo unde curg lacrimi şi picături de sânge pe care victima le curăţă, „să nu mai vadă şi alţii”.

Aş vrea să aflu câte femei agresate de soţii lor merg la spital sau la dispensarul din sat pentru a-şi trata rănile. Probabil niciuna pentru că rănile fizice nu mai contează pentru ele. Durerile lor nu mai sunt de mult fizice, sufletul le macină ştiind că sunt agresate şi umilite in faţa copiilor lor. De planning familial la psiholog nici nu îndrăznesc să pomenesc; ar crede că iau în derâdere dramele lor, pe care, în fond, doar eu le consider drame. Un soţ violent este un pericol de moarte, aşa arată statisticile; pentru Alina, soţul ei nu este decât sprijinul familiei şi tată pentru cei doi copii. Viziunea ei se rezumă la partea plină a paharului, refuzând să accepte şi latura macabră a omului lângă care doarme şi cu care a decis să îşi continue viaţa.

Vânătăile provocate de partenerul​ de viaţă trec de pe corp, lăsând loc altora mai noi, mai accentuate, asemănătoare unor căzături sau accidente neintenţionate. Rănile din suflet şi decadenţa în care victima este propulsată de propria-i jumătate sunt leziuni permanente.