Bătrânii noștri și bătrânii lor

Poți cunoaște multe și repede despre o societate (și o țară) doar uitându-te ceva mai atent la oamenii de pe străzile unui mare oraș. Mai exact, la bătrâni, ei reprezentând peste tot în Europa una dintre cele mai numeroase (și în creștere) categorii de vârstă. Și așa ajungi, inevitabil, să-i compari pe bătrânii lor, din Occidentul aproape „mitic” (lăsând la o parte SUA) cu bătrânii noștri, de la periferia civilizației europene. Este una dintre metricile cele mai la îndemână de a compara și reliefa evoluțiile divergente a două civilizații și culturi suficient de apropiate. Și așa te uiți și nu-ți place deloc ce vezi.

Bătrânii lor sunt zâmbitori și senini, bine îmbrăcați. Bătrânii noștri sunt încruntați și cenușii, înrăiți de lipsuri materiale și nu numai, prizonierii unei lumi pe care nu o mai înțeleg. Bătrânii lor se opresc pe stradă să te ajute cu indicații, direcții și sugestii când te văd scrutând încurcat o hartă, vădit încântați de frumosul lor oraș în care tu, naiv turist, te-ai pierdut vremelnic. Bătrânii noștri te îmbrâncesc și te calcă pe picior în autobuz, în goana către locul liber cel mai apropiat. Bătrânii lor merg în excursii în alte țări, învață limbi străine, sunt curioși și nu consideră că viața (li) se termină odată cu pensionarea și plecarea copiilor. Bătrânii noștri brăzdează orașul în căutarea celor mai ieftine produse, neinteresați de altceva sau altcineva, închistați și ostili. Bătrânii noștri citesc tabloide și se uită la emisiuni mizerabile, bătrânii lor citesc cărți pe tablete și merg la film. Bătrânii noștri sunt atehnici, foarte puțini știu să deschidă un calculator, în timp bătrânii lor folosesc Internetul ca sursă de cunoaștere.

Bătrânii noștri au trăit și construit comunismul, și nu doar pe cel de factură ceaușistă, epocă pe care cei mai mulți dintre ei o regretă, din rațiuni evidente. Cei care îi aplaudau pe mineri în 1990. În antiteză, bătrânii lor au trăit cea mai prosperă (și liberală) perioadă din istoria Occidentului, cei „treizeci de ani glorioși” de după cel de Al Doilea Război Mondial, și au creat, pas cu pas, o nouă realitate europeană, pe ruinele vechii lumi antebelice. Bătrânii lor trăiesc mai mult și mai bine, în timp ce bătrânii noștri, roși de boli și mizantropie, te duc inevitabil cu gândul la vorba de duh a lui Miron Costin: „nu sunt vremurile sub om, ci bietul om sub vremuri”.

One clap, two clap, three clap, forty?

By clapping more or less, you can signal to us which stories really stand out.