“N-o să mai facă…”

Cristian Dinu

Notă: Am scris textul de mai jos în ianuarie 2014 și l-am publicat atunci pe Tumblr. Între timp Tumblr a cam dispărut, așa că republic aici.

Azi, când pare că nimic nu merge în România, iată o poveste adevărată, care dovedește că unele lucruri merg bine. De data aceasta la Poliție și la Justiție

Nu spun foarte multe, pentru a nu vă strica plăcerea descoperirii. Este o poveste mai veche; a început acum aproape doi ani și am scris la ea pe măsură ce s-a întâmplat. Am păstrat-o până acum pentru că lipsea un ingredient important: Zăpada.

Furtul. Februarie 2012

București, iarnă. Nu mai ninge, dar zăpada acoperă încă totul. Printre stâlpi, câte o movilă albă ascunde fie câte o mașină, fie gheața strânsă după o lună de iarnă adevărată. Când mi se smulge iPad-ul din mână cred că cineva mi-a făcut o glumă, însă nu e așa. Văd doi adolescenți că o iau la fugă și din reflex arunc rucsacul de 10 kilograme și fug după ei. Unul face stânga, celălalt îl urmează. Încă o dată stânga, după blocuri, eu după ei. Fugim toți trei cât putem de repede, cu toate că pe jos este gheață.

Se despart, îl alerg pe cel din urmă, deși sunt sigur că tableta e la primul. Am mai multe șanse și, dacă îl prind pe cel slab, aflu cine este și cel iute. Nu îl prind. Antrenamentul și motivația lui sunt mult mai puternice decât ale mele. Îi pierd pe amândoi printre mașini, blocuri și zăpadă.

Îmi dau însă repede seama că pot găsi iPad-ul: are 3G-ul și GPS-ul pornite. După ce recuperez rucsacul, fug în casă să văd unde au ajuns cu el. Hoții n-au fost suficient de isteți să oprească localizarea, aflu că în 5 minute au reușit să ajungă de la Pieptănari la Tineretului. Sun la 112, unde mi se spune să cobor în fața blocului că vine un echipaj de poliție cât poate de repede. Pun aplicația de localizare și pe telefon și cobor. Polițiștii mă așteaptă deja.

Imediat ce află că pot localiza hoții, mă suie în mașină și cer bazei permisiunea să părăsească obiectivul. Începe o urmărire care mie mi se pare că este scoasă din Mission Impossible. Se vede că se bucură și ei. În mașina de poliție le spun că “tableta se află la 350 de metri spre nord, după traseu cel mai probabil în tramvaiul 1. Acum stânga pe Echinocțiului”. Puștanii fac greșeala să coboare din tramvai și să o ia pe o stradă lungă și pustie, unde sunt singuri. Polițiștii, deși mulțumiți că au spațiu de manevră, cer totuși întăriri.

Strada Echinocțiului, București 2012

Cei doi văd mașina de poliție și grăbesc pasul, fără să fugă, pentru a nu trezi suspiciuni. Îi prindem din urmă, dar la perchiziție, nimic — sunt curați. La capătul străzii sunt deja alte două mașini de poliție. N-aveau cum să scape.

Localizarea îmi arată însă că iPad-ul este la maxim 10 metri de ei. Îi văzusem din mașină că au făcut un ocol pe trotuar, dar nu fac pe moment legătura. Folosesc în sfârșit funcția de alarmă a tabletei. Numai că nu se aude nimic…

Fac spirale în jurul celor doi, până când aud un bip-bip-bip înfundat dinspre o movilă de zăpadă. Mă apropii de locul respectiv și aud sunetul tabletei dintr-o fantă care arăta ca și cum ar fi fost înfiptă și scoasă o lopată. Dau să-mi iau iPad-ul, dar polițistul mă oprește, scoțându-l cu grijă, pentru a păstra amprentele de pe el.

Nimănui nu îi venea să creadă că la 18:35 a fost recuperat iPad-ul furat la 18:07.

La secție, oamenii sunt simpatici și profesioniști. Își dau seama că n-am mai fost niciodată într-o asemenea postură și mă ajută. Sunt fericiți că le-a reușit atât de repede să rezolve un caz care altfel părea de nerezolvat. Apar detectivi, ofițeri, tot tacâmul, deși este duminică seara. E clar că fiecare știe ce are de făcut; acum sunt într-un sistem, mă las în grija lui:

— Acum trebuie să scrieți exact ce s-a întâmplat, uite aici foile, îmi zice polițistul. Aveți pix?

Am. E impresionat că îndoi A4-ul astfel încât să poată să-l îndosarieze.

— Bun, deci scrieți acolo ce s-a întâmplat.

— Narativ, sau cum? îl întreb.

— Dom’le vrei să îi condamne sau nu?

— Vreau, bineînțeles, data viitoare cei de la care fură poate nu au așa noroc.

— Atunci, scrie cum îți zic eu!

Și scriu cuminte ce s-a întâmplat cu stilul lui. Povestind mai întâi, apoi îmi dictează traducerea în polițienește:

Domnule Comandant,

Subsemnatul Dinu Cristian, posesor al CI seria numărul, fiu al și al, cod numeric, domiciliat în, declar următoarele …

La orele , aflându-mă pe , îmi este smulsă, nu reușesc să, sun la 112, împreună cu echipajul, îi recunosc pe cei doi,

Data și Semnătura

Două pagini, aceeași poveste, cam de cinci ori. În afară de câteva examene, n-am mai scris niciodată atât de mult de mână într-o singură zi.

Împreună cu doi polițiști, merg să facem și “reconstituiri”: la locul furtului și la cel al prinderii. Sunt pozat arătând cu degetul, jenat și mândru, modul în care s-a petrecut grozăvia. “Așa este procedura”, îmi zic ei calmi.

Aflu cu tristețe că cei doi au crezut că fură un ceas mai mare și erau mulțumiți să-l vândă cu o sută de lei. Au mărturisit totul detectivilor deja.

În cinci ore totu-i gata. Nu pot să nu mă întreb cum de a putut să dureze o jumătate de oră ca să rezolve problema și de zece ori mai mult să o documenteze. Sunt însă mulțumit că în plicul fără bule primit de la criminalist am iPad-ul, înnegrit de praful de luat amprente, funcționând perfect.

Îmi promit să îl țin mereu încărcat, cu parolă și cu abonamentul la 3G plătit.

Peste vreo două săptămâni primesc o citație, lipită obsesiv compulsiv de poștaș cu nouă panglici de scoci pe ușă. Să mă prezint la Judecătorie, ca parte vătămată. Îmi pun în calendar și îmi promit că mă duc.


Prima oară la tribunal, martie, 28

Judecata primului

Mă duc. Este prima experiență cu justiția din România:

8:30 Ajung alergând la Judecătorie, unde fusesem chemat fix la această oră odioasă. Jandarmii de la poartă ridică părintește sprâncenele când, după ce observ un detector de metale, încep gâfâind să imi scot fisele, telefonul și cheile din buzunare. Mi-au spus amuzați că nu e nevoie să îmi scot și cureaua. E clar că nu sunt la aeroport…

8:35 Caut sala 203 (fostă C2, cum scrie pe citație) și intru, stresat de întârziere. În față o doamnă cu robă gri. În prima bancă doi tineri cu robe negre, distrați de postura în care erau. Aflu mai târziu că sunt avocații din oficiu.

8:45 Sală în picioare! Intră judecătorul. Cum nu vede pe nimeni înăuntru in afară de mine și de niște avocați din plictisiți, declară ședința deschisă, o suspendă și zice că se întoarce peste o oră, la 9 jumate. Sala trebuie eliberată așa că sunt rugat obligatoriu să ies pe hol.

8:47 Din fericire pe hol găsesc o masă lângă o priză, poate mai muncesc ceva până când se apucă ei de judecat.

9:15 Așteptarea continuă. Încep să mă gândesc că e păcat că n-am citit “Procesul” lui Kafka, fără vreo legătură. Lângă mine vorbește o tanti la telefon tare: “Io sînt femeie cu frica lu’ Dumnezeu!! Ei nu i-aș face nimic, dar la restul oamenilor și capurile le-aș tăia că merită, pe cuvântu’ meu!”

9:40 Ședința se de-suspendă, de data aceasta cu mai multă lume în sală. Sunt 37 de cazuri de judecat, majoritatea eliberări condiționate. Durează cam trei minute o audiere care influențează niște ani de viață a celor în cauză. O viață care pare să nu conteze prea mult nici pentru ei nici pentu cei care îi decid viitorul.

9:50 Arta te scoate din pușcărie… “Domnule judecător, Mateescu Georgel a participat la numeroase activități recreative, de educație civică, a efectuat numeroase vizite la obiective culturale, a făcut parte din trupa de teatru a penitenciarului… Solicităm eliberarea acestuia.”

10:15 Pe al meu încă nu l-au luat. Deținuții din boxă sunt calmi. Se fac multe “contopiri”, ce-or fi alea.

10:35 Ajunge și rândul meu. Nu trebuie să fac altceva în afară de a da buletinul. Tomescu, hoțul, este acolo cu niște ochi sticloși, ca de animal. Este clar că i se pare că este nedrept ce i se întâmplă. Mie nu îmi dă importanță, sunt parte din decor. Nu se uită la mine, ci aiurea, în același timp încrâncenat și indiferent. Nu e prima oară aici și știe ce i se va întâmpla. Este o formalitate în care este actor fără voie și n-are chef să-și joace rolul. Sunt întrebat dacă mai am ceva de adăugat, spun că nu, că prejudiciul a fost recuperat. Răspund cu “nu” și la a doua întrebare, dacă doresc să mă constitui în parte civilă. Las legea să își urmeze cursul.

Sunt informat după ceva vreme că Tomescu, recidivist fiind, a primit 2,8 ani închisoare cu executare.


Tribunal, a doua oară, noiembrie 8

Judecata celui de-al doilea

Iată-mă a doua oară la tribunal, Judecătoria sectorului patru, de fapt. De data aceasta cu toate electronicele încărcate și pregătite pentru o jumătate de zi de muncă de la distanță. Lejer, la ora nouă și un sfert, ședința tocmai ce a început. O administratoră de bloc este dată în judecată de supușii săi pentru că proiectul de anvelopare al blocului a depășit bugetul inițial de vreo șase ori. Senzația de circ persistă. A urmat un calup de eliberări condiționate. Și deținuții au făcut parte din cluburi și din trupe de teatru. Cultura înflorește în penintenciar. Au muncit și sunt singurii susținători ai mamelor lor acasă. Emoționant, s-ar putea zice. Păcat că nu arată și ce s-a întâmplat cu victimele lor între timp.

Timpul trece greu. Mă mai uit la robele celor din sală, și încerc să-mi dau seama dacă fiecare înseamnă ceva. Mă dezamăgește că majoritatea și le-au aruncat pur și simplu pe umeri în scârbă. Nici măcar nu și le-au încheiat cu un nasture. Sunt grăbiți și nepăsători cu ce se întâmplă acolo. Citesc prin dosare și trag cu urechea când le vine rândul să recite neimplicat numere de articole din Codul Penal, în timp ce impactul în destinele celor ce i-au plătit sunt la fel de importante ca reușita operației unui chirurg.

Roba grefierei arată cel mai bine. Este gri și călcată. Iar cel mai răbdător este judecătorul. Este incredibil cum poate să reziste la toate prostiile pe care le aude și la genul de oameni pe care îi vede. Judecătoria Sectorului 4 este un fel de colon gros al orașului, iar el trebuie să-i supravegheze tractul.

Îmi văd de treabă, cu urechile ciulite după numele meu. “La ce noroc am, o să fiu ultimul iar”, îmi zic. “Noroc că pe la unu-două se termină, că n-au nici ei chef să se lungească cu prostiile”. Am avut dreptate, mai aveam de așteptat.

Noroc că am bateriile pline, la propriu, nu la figurat. Scriu e-mail-uri, mai programez ceva, până când mă vizitează polițistul sălii. Vigilent, îmi spune șoptit că nu am voie să am laptop deschis în sală. L-am întrebat de ce, și a zis că pentru că așa este regulamentul. M-am uitat urât și l-am închis. L-am pus în rucsac, de unde am scos iPad-ul. Polițistul, atent asigurator al disciplinei în circu, îndepărtat între timp s-a întors și mai iritat. Îi zic în șoaptă, având în fundal povestea unei bătăi în penitenciar a unuia dintre doritorii de eliberare condiționată, că n-a zis nimic de tabletă, ci doar că nu am voie cu laptop.

Îmi face semn că trebuie să discutăm afară. Ies și îl ascult activ. Îmi zice, vădit mulțumit că poate să vorbească cu voce tare:

— N-ai voie cu nimic acolo. Uite regulamentul, dacă nu înțelegi.

Pe ușă sunt două foi, la fel de vechi ca tabletele lui Moise, au câteva zeci bullet-uri cu porunci pe care nu am răbdare să le citesc.

— Aveți vreun motiv? Deranjez pe cineva?

— Dom’le, matale nu înțelegi care e regulamentul? N-ai voie cu aparate și cu ziare.

— M-ați chemat la opt jumate și acum e un’șpe, îi zic, revoltat. Dacă vroiați să respect regulile pe care voi le-ați pus aici, trebuia să mă chemați la ora când e bucata mea, la care oricum n-am ce face. Practic voi mă sechestrați acolo, cu toate că nu eu sunt acuzatul.

— Să nu te văd cu altceva, auzi? se face că nu mă înțelege.

De fapt, cred că nu mă înțelege.

— Lucrez afară, dar mă chemați dumneavoastră când mă strigă în sală, așa e bine?

— Nu.

Renunț, înainte de a zice ceva care să mă bage prin vreun arest, amintindu-mi că mai am vreo patru coli și două pixuri în geantă. Hârtia are voie în sala de judecată judecată, dacă nu este tipărită.

Mă întorc și scriu vreo trei pagini despre mine și despre alții, până când aud că “pe Iancu îl lăsăm la urmă, pentu că e minor”. Mă uit în sală să văd cine reacționează. Îl văd pe Iancu, scund, uscățiv și negru — a venit mai devreme, dar nu l-am recunoscut.

Este cu mamă-sa, tot scundă, dar, spre deosebire de el, grasă, îmbrăcată într-un contrastant trening alb. Depășiți de ce se întâmplă, se vede că s-au îmbrăcat cu ce aveau mai bun; sunt curați și aranjați.

În douăzeci de minute ne vine rândul, după ce aflu despre povestea unor vecini de vilă care se judecă pentru își închid răutăcios gazele și apa unul altuia.

Sunt chemat în față, alături de ceilalți implicați. Judecătorul mă întreabă dacă mențin ce am declarat. Da, mențin. Doresc să mă constitui parte civilă? Nu, nu doresc.

Iancu este apărat din oficiu. Doamna așezată în dreapta judecătorului, la biroul ei perpendicular, citește o propunere:

Iancu să fie condamnat cu pedeapsa minimă, cu suspendare, pentru că inițiativa infracțiunii i-a aparținut lui Tomescu, celălalt. Situația familială este specială, se află la prima abatere, nu este un pericol dacă pedeapsa este primită cu suspendare.

Când termină de citit judecătorul întoarce capul spre mine și mă întreabă eu ce propunere am. Îi spun, onorat și stângace, că sunt de acord cu ceea ce a spus doamna…

— Doamna Procuror, îmi zice, cu un ton care m-a făcut să mă aștept să-mi facă și cu ochiul.

Își îndreaptă apoi privirea spre copilul acuzat și îi zice:

— Dacă recunoști ce ai făcut, poți să primești o reducere de o treime din cât ai primi în mod obișnuit. Vrei?

Acuzatul dă din cap că da. Nu are curaj să vorbească, este prea emoționat. Grefiera tipărește harnic o declarație pe care Iancu o semnează fără să o citească. Nici el în negru, nici mamă-sa în alb nu știu ce li se întâmplă. Judecătorul continuă:

— Ai avut noroc de data asta, dar data viitoare, dacă mai faci ceva, sigur nu scapi.

Declară sesiunea închisă. Îmi iau rucsacul de pe una din bănci, gândindu-mă dacă a fost bine ce s-a întâmplat. A fost. Unul, cel care merită să fie departe, e departe, iar copilul este acum speriat. Sistemul funcționează. Îi zic liniștitor puștiului care, ieșind, trece cu frică pe lângă mine:

— Are dreptate judecătorul, să știi, de data asta ai scăpat ușor. Lui Tomescu i-au dat 2 ani și 8 luni…

Se uită nedumeriți la mine, și el și maică-sa care apăruse între timp. Mi-am dat seama că habar nu aveau nici ce a zis judecătorul, nici ce s-a întâmplat cu Tomescu.

— Pe Tomescu l-au băgat la pușcărie, le zic din nou. Ție ți-au dat “ cu suspendare “, adică ai scăpat de pușcărie, nu te trimit acolo.

Fața li s-a luminat instantaneu, nu știau ce este aceea pedeapsă cu suspendare. Continui:

— Numai că vezi că dacă mai faci ceva intri sigur și cu doi ani mai mult.

— Nu mai fac nimic…

Mă aplec să-mi descui bicicleta, atent fiind în jur să văd dacă vreun urmăritor așteaptă să-mi dea pedeapsa și mie. Nu este. Îi spun și maică-s-ii:

- Dacă mai face ceva, e foarte rău. O să fie pedepsit cu acea pedeapsă plus închisoarea de care a fost iertat acum.

Îmi răspunde recunoscătoare:

- Am înțeles, Domnu’! Mulțumim mult! N-o să mai facă…


Originally published at https://www.tumblr.com on January 1, 2014.

Cristian Dinu

Written by

Co-Founder and CTO at https://hypersay.com

Welcome to a place where words matter. On Medium, smart voices and original ideas take center stage - with no ads in sight. Watch
Follow all the topics you care about, and we’ll deliver the best stories for you to your homepage and inbox. Explore
Get unlimited access to the best stories on Medium — and support writers while you’re at it. Just $5/month. Upgrade