Unicitatea limbii române — Alexandra M. Coţe

Eseu susținut în cadrul concursului “Cel mai bun eseu dedicat limbii române”, Oradea, 28 mai 2016.

Limba noastră este specifică poporului care o vorbeşte, este reprezentativă pentru o întreagă naţiune şi este un factor de menţinere a culturii şi de transmitere a acesteia într-un mod autentic. În esenţă, o limbă nu poate fi separată de cultura faţă la care este alipită. Limba este cea care menţine intacte normele etice şi valorile unor practici culturale şi experienţe multiple de viaţă. În devenirea ei, limba română a parcurs un traseu sinuos de la primele ei scrieri din secolul al XVI-lea şi până în prezent. Este o limbă ale cărei începuturi se regăsesc în scrierea cu ajutorul alfabetului chirilic şi care, în prezent, optează pentru cel latin şi pentru scrierea fonetică, refuzând-o pe cea etimologică. Puternic individualizată, limba română este un amestec inedit de limbi slavice şi romanice. Ea este un melanj original de limbi şi influenţe, reuşind, totodată, să îşi păstreze independenţa.

Limba română, ca fenomen social şi proces de comunicare, i-a fascinat dintotdeauna nu numai pe vorbitorii ei, ci şi pe străinii pentru care aceasta emană unicitate, îndeosebi dacă o raportăm la aria geografică în care este plasată şi la limbile vorbite în vecinătatea ţării noastre. De altfel, limba română este singura limbă de origine romanică din zona Europei de Est, fiind chiar o limbă izolată. În ciuda numeroaselor conflagraţii mondiale şi modificări teritoriale ce au avut loc în regiune, inedită este menţinerea ei intactă, ca limbă de origine latină, vocabularul fundamental fiind format în majoritate din cuvintele care îşi găsesc sursa în limba latină. Evoluţia limbii a fost susţinută de împrejurările istorice, precum şi de formarea cuvintelor sub acţiunea influenţelor străine, adaptate la sistemul fonetic românesc, sau de reformele ortografice la nivelul regulilor şi normelor standardizate ce stabilesc varianta corectă şi unitară de scriere a limbii vorbite, marcând schimbările de scriere şi pronunţie ale cuvintelor pe parcursul deceniilor. În plus, limba noastră se diferenţiază de celelalte limbi romanice prin contribuţia adusă de lexicul limbii geto-dace, prin gradul de influenţă pe care celelalte limbi l-au avut asupra acesteia, dar, mai ales, prin diferenţierile de ordin fonetic, lexical, morfologic şi sintactic. De pildă, limba română este unica dintre limbile romanice care păstrează din latină genul neutru. Într-un alfabet al limbii format din 31 de litere, unice sunt şi cele cinci caractere scrise prin intermediul semnelor diacritice, şi anume: ă, â, î, ş, ţ.

Unicitatea limbii române, aşa cum o cunoaştem astăzi, constă în faptul că, pe lângă influenţele străine, o mare parte a lexicului autohton este de origine dacică. Notabile sunt numeroasele cuvinte moştenite din limba traco-dacă, unele având corespodent în limba albaneză, dar care, actualmente, nu se aseamănă în niciun fel cu altele din limbile străine. În acest sens, amintim: amurg, baci, baltă, barză, bască, brad, cioc, cioară, codru, copac, doină, droaie, genune, ghimpe, iele, lespede, mazăre, mămăligă, mânz, moş, melc, noian, raţă, reazem, stejar, traistă, ţarină, urdă, vatră, viezure, zăr, zestre, zimbru etc. De altminteri, originalitatea limbii române devine evidentă şi în momentul în care ne uităm la numele proprii ale acesteia, şi ele de origine traco-dacică: Abrud, Argeş, Bucureşti, Brusturi, Carpaţi, Curpeni, Ghionoaia, Grunji, Măgura, Moşoaia, Mugur, Murgu, Rânzeşti, Şutescu, Ţărcan, Viezuianu şi altele. Toate acestea sunt menţinute de la o generaţie la alta, fiind trecute prin istorie, păstrate cu migală în folclorul românesc şi modificate de-a lungul timpului prin uzul cuvintelor în diferite regiuni ale ţării la care limba este nevoită să se adapteze. Mai mult decât atât, limba română se mândreşte chiar cu unele cuvinte aşa-zise intraductibile. Poate cel mai cunoscut dintre acestea este substantivul dor, definit în cadrul Dicţionarului explicativ al limbii române ca însemnând, printre altele, o „dorinţă puternică de a vedea sau de a revedea pe cineva sau ceva drag, de a reveni la o îndeletnicire preferată, „nostalgie”, o „stare sufletească a celui care tinde, râvneşte, aspiră la ceva, „năzuinţă” sau o „suferinţă pricinuită de dragostea pentru cineva (care se află departe)”.

Limba romănă dispune şi de o serie de expresii româneşti specifice. Dintre acestea menţionăm: a trage (la) aghioase, a-şi da arama pe faţă, a da bineţe, a drege busuiocul, a umbla creanga, a tăia Bucureştiul pe din două, a căra apă la fântână, a avea mersul gândacului, ţap ispăşitor, a mâna porcii la jir, a făgădui marea cu sarea, a lua cu hapca, luna lui cuptor, a se duce pe copcă, satul lui Cremene, a tăia frunză la câini, a umbla de florile mărului, a căuta nod în papură, a strica orzul pe gâşte, la Paştile cailor, până-n pânzele albe, colac peste pupăză, a însemna pe răboj, a lăsa la vatră, a pune sub teasc, un bob zăbavă etc.

Harul românilor rezultă din capacitatea de a-şi transpune cultura în interiorul limbii. Acest fapt devine evident la nivelul expresiilor limbii. Ca atare, avem şi proverbe originale ce dau măsura înţelepciunii româneşti şi susţin perceperea culturii, de exemplu: A da arme ca să le întrebuinţeze împotriva sa, Adunările cele rele strică deprinderile cele bune, Broasca mică face gura mare, Calea bătută este cea mai scurtă, Durerea e o învăţătură, E ca măgarul îmbrăcat în piele de leu, Foamea şi ruşinea nu se pot împreună, Puşca goală sperie doi urşi, Gura nebunului adevărul grăieşte, I-a cântat cucu-n straiţă, Îi umblă gura fără el, Îşi cunoaşte moşul nepoţii, La plug se cunoaşte românul, Mai bună-i o pace decât o sută de procese, Dreptatea te leagă la gard, Nevoia e mama născocirilor, Ochiul omului e rupt din mare, Paza bună trece primejdia rea, Plopul mare are şi crengi uscate, Românul tace şi face, Sacul spart nu se mai umple, Şi omătul e bun la vremea lui, Timpul cumpără paiele şi nevoia le vinde, Urma lupului de a câinelui puţin se osebeşte, Vulpea care doarme nu prinde găini, Ziua bună se cunoaşte de dimineaţă ş.a.m.d.

În cadrul unei limbi atât de complexe, traducerea unor autori precum Eminescu, Alecsandri, Caragiale, Creangă sau Macedonski, devine aproape imposibilă dacă dorim să transmitem acelaşi mesaj ca scriitorii. Limbajul literaturii primeşte valori expresive ce nu pot fi reproduse printr-o altă limbă decât cea a scrierii. Opera care utilizează limbajul popular al lui Creangă sau chiar franţuzismele lui Caragiale trebuie să rămână intactă. Textul acestora diferă odată ce este tradus din limba maternă a unui autor, suferind modificări la nivelul scrierii originare. El îşi pierde valoarea în condiţiile în care oricare altă limbă este deficitară în ceea ce priveşte oferirea unor cuvinte potrivite exprimării gândirii autorului. Acesta este şi motivul pentru care limba română atrage adesea numeroşi străini interesaţi de a o învăţa, profesori universitari predând limba română ca materie în marile universităţi ale lumii. Acest fenomen este posibil mai ales în prezent, într-o eră în care informaţia circulă constant, iar transmiterea acesteia este facilitată de o tehnologie aflată într-o permanentă dezvoltare. Asemănarea cu alte limbi, precum franceza sau italiana, facilitează receptarea cu uşurinţă a limbii române de către străini, dar şi asimilarea mult mai rapidă a vocabularului acesteia. De asemenea, şi nouă, ca vorbitori ai limbii române, ne este mai uşor să învăţăm o limbă străină şi putem chiar să înţelegem anumite cuvinte ale acesteia fără un contact prealabil. Româna este şi o limbă ce preia cu lejeritate cuvintele din domeniile tehnico-ştiinţifice sau pe cele de circulaţie internaţională.

Factorul de influenţă al graiului românesc este evident prin faptul că acesta nu este vorbit numai pe teritoriul României, ci şi în Republica Moldova sau în alte ţări din lume. Spre deosebire de alte limbi, româna se remarcă şi prin dialectele sale care continuă să fie vorbite şi astăzi: aromâna, istroromâna şi meglenoromâna. Pe lângă acestea, însemnate sunt graiurile româneşti care dau adevărata măsură a varietăţii culturale naţionale. Precizăm, astfel: graiul crişean, moldovean, bănăţean, maramureşean şi oltenesc. Limba română a reuşit să-şi extindă influenţa dincolo de teritoriul originii ei, iar valoarea i-a fost statornicită într-un context mondial. Vorbirea corectă a acesteia devine finalitatea, scopul ideal şi ţelul suprem al locuitorilor spaţiului românesc într-un demers complex de recuperare a sentimentelor naţionale. Putem vorbi despre o limbă perfectă, aproape totală, a cărei valoare adevărată este înţeleasă numai de cunoscătorii culturii româneşti. Ca urmare a unor preocupări la nivel global, ea va fi percepută drept misterioasă şi chiar stranie prin complexitatea ei.

Acestea sunt şi motivele pentru care însuşirea timpurie a tainelor limbii oficiale a României este fundamental necesară pentru dezvoltarea ei şi a celor care o vorbesc. Limba română devine o adevărată moştenire culturală atât pentru români, cât şi pentru întreaga civilizaţie europeană şi chiar mondială. Astfel privită, limba continuă să fie împărtăşită din neam în neam, într-o permanentă încercare de a recupera şi menţine viu sentimentul naţional, trezind conştientizarea importanţei existenţei unei limbi definitorii atât pentru cultură, cât şi pentru poporul care o grăieşte şi care îi schimbă aspectul sub presiunea unor factori externi şi interni deopotrivă. Limba face parte din existenţa oamenilor care o ţin în viaţă, în cadrul unui stat unitar impunându-se ideea păstrării intacte a acesteia.

Bibliografie:
Brâncuş, Grigore, Vocabularul autohton al limbii române, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983.

Haşdeu, B. P., Etymologicum Magnum Romaniae, vol. II, Editura Minerva, Bucureşti, 1974.

Vraciu, Ariton, Limba daco-geţilor, Editura Facla, Timişoara, 1980.

Russu, I. I., Elemente autohtone în limba română, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1970.

Russu, I. I., Limba traco-dacilor, Ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1967.

DEX, Academia Română. Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan-Al. Rosetti”, Ediţia a II-a, Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 316.

Muntean, George, Proverbe româneşti, Editura Minerva, Bucureşti, 1984.

Dumistrăcel, Stelian, Până-n pânzele albe: expresii româneşti: biografii şi motivaţii, Ediţia a 2-a, revăzută şi augmentată, Institutul European, Iaşi, 2001.

Publicat și pe blogul meu.

Like what you read? Give Alexandra Coţe a round of applause.

From a quick cheer to a standing ovation, clap to show how much you enjoyed this story.