Mic dejun cu Unchiu: despre nevoia de inechitate socială, disciplină financiară și libertate individuală

Unchiu’ este un bătrânel simpatic de 88 de ani. Și-a căpătat porecla de la faptul că este unchiul mamei, prin alianță.

S-a născut în anul 1928, în satul Păiușeni, comuna Chisindia, județul Arad, în apropiere de Buteni. A avut o copilărie grea. S-a născut cu un defect de vorbire și cu deficiență auditivă, care s-a tot agravat în timp, ajungând acum la o capacitate de sub 10%. La vârsta de 2 ani i-a murit mama. La 13 ani i-a murit tata. La 15 ani a murit fratele lui mai mare, singurul spijin real pe care îl mai avea. Încă de mic era trimis la muncă, dar de la 15 ani a fost ”sclugă” oficial, după cum spune el. Unchiul lui, în grija căruia a fost dat, nu l-a văzut ca pe un fiu, nici măcar ca nepot, ci ca sursă de câștig. A ”sclugărit” la el o perioadă, până a mai crescut și a plecat apoi în urma conflictelor să lucreze și la alți oameni. De la cioban, căprar, porcar, tăietor de lemne în pădure, cosaș, secerător, culegător de struguri și cam orice ți-ai putea închipui că se lucra pe atunci pe la țară, le-a făcut pe toate. Și să nu vă închipuiți că era un Hercule sau un Samson. Statura lui, acum gârbovită de reumatism, nu depășea 1,70 m în vremurile tinereții. Și totuși, a fost omul care în ciuda trecutului său se uita mereu cu optimism la viitor și analiza cu umor prezentul. Încă și-a păstrat acel simț vechi al umorului :)

Azi dimineață, în timp ce luam micul dejun împreună, îmi povestea după obiceiul lui evenimente din vremurile tinereții. Chiar dacă repetă unele relatări, îmi place să îl ascult pentru că adaugă de fiecare dată mici detalii care mă ajută să îmi fac o imagine și mai bună despre traiul de atunci, economie, politică, și care era în general mentalitatea oamenilor.

Îmi spunea că își mai băteau joc de el unii dintre cei bogați la care lucra și îi ziceau că este sărac. O fi fost Unchiu sărac, dar la minte ba!

”Io zâc cătă el, auzi, da dacă meri tu la ălalalt mai bogat ca tinie și îi zâci să vină să lucre la tinie, vinie? Ăăăă, …vezi, Dumniezău nu o dat numa bogaț, ca să fie și oameni care să lucre, și n-o făcut numa săraci că altfel nu aveau die la cine primi bani. Eiii da…”
”…Io am avut grâjă cât am fost tânăr să nu dau bani pă țâgări sau băutură. Io nu am duhănit. Am dat banii la unu, croitor. Apu la ăla am dat banii pă cum i-am adunat. Am zâs cătă el, Ilie l-o tiemat, el s-o ocupat cu afacieri, cumpăra pânzuri, și croiea, și cosea, și vindia pă piaț. I-am dat banii pă cum adunam. Cam 5 milioanie odată, cum i-acuma, nu pă dobândă, el să facă lucru cu iei, numa am zâs că poate mi iar mai trebui cândva, mai mulț, să cumpăr cieva casă p-aișea or o gredină. Am vrut acolo, numa, eee, am avut aișea un frate, pă Știefan. Lasă Butieniu, zâșe cătă minie, mai binie aișia mai lângă Arad” Râde…

Raționament simplu, al unui om cu 4 clase care și-a înțeles locul în lume și care nu a așteptat după nimeni ca să îl ajute cu ceva. A înțeles valoarea banului muncit și a intuit pericolul de a-și gestiona singur banii, fără a avea oportunități reale de investiție. I-a dat celui care știa să-i folosească.

Fără să știe, Unchiu este un capitalist. Apărător al drepturilor la proprietate privată, el a urât încă de la începuturi comunismul și nu a lăsat vreo ocazie să treacă fără să facă glume pe seama regimului și a lui Ceaușescu. Nu s-a rezumat doar la glume: îmi povestea că pe când era căprar în sat (ducea caprele oamenilor din sat la păscut), pe vremea lui Ceaușescu, i-a scos cineva vorbe că e milionar, că face prea mulți bani și așa mai departe. A venit de la ”Sfat” (Primărie) o contabilă, cu ”un domn mai tânăr de la județ” ca să completeze o declarație cu venitul brut, pentru a-i fi impozitat.

Apăi io le-am zâs: io îmi zdrobesc pișioarele în fiecare zâ din capătu satului până în capătu Ghiorocului șî înapoi, ș-apoi pă tăt dialu și sara iară la fel, pentru șe? Să vă plătiesc vouă să beț? Da dacă îmi mâncă lupu o capră sau o perd, îmi daț voi banii pă iea? …No niși io nu vă dau nimica, niși dacă vine Ceaușăscu aici nu vă dau! Am zîs cătă iei, vă dau , numa să îmi faceț carniet să primes pensia. O zîs că ie nu pot să facă. No niși io nu pot să vă dau!
La el treba e simplă: muncești, primești! Ce faci este al tău!

Mă face să cred tot mai mult că Romînia a avut o generație antreprenorială chiar înainte de venirea comunismului și aceasta a fost decimată ideologic și chiar fizic de către regimul de tristă amintire…

Unchiu nu a fost un antreprenor, dar în relatările lui pomenește despre mulți oameni ”bogaț, munșitori” care lucrau pământul și plăteau oameni cu ziua pentru muncile câmpului. Niciodată nu a vorbit cu dispreț despre acești oameni, decît despre aceia care nu îi plăteau pe oameni. Dar niciodată nu a generalizat, să spună că toți și-au făcut așa averea (cum din păcate spun mulți astăzi), ba dimpotrivă, i-a privit cu respec pentru că îi răsplăteau cinstit munca. Din nou: ȘI-A ÎNȚELES LOCUL, CHEMAREA, LIMITELE. Nu s-a limitat, a făcut cum zice în Biblie: ”Tot ce găsește mâna ta să facă, fă cu toată puterea ta” (Eclesiastul 9:10).

Unchiu nu are regrete, poate doar unul, dar cred că l-a pomenit de 2 ori în prezența mea: că nu a putut să aibă copii. În rest doar relatează cu amuzament trecutul.

Îmi spunea într-o zi vecina lui că ea toată viața nu a văzut un om mai muncitor ca el. Ca să vă faceți o idee, omul și-a contruit casa cu mâinele lui! Majoritatea materialelor de contrucții și le-a procurat singur!

Spărgea piatra, după ce avea de 10 cocii, mergea pe la oameni carea aveau atelaje, le dădea 100 de lei să-și ia vin și, ce să vezi, aceștia veneau de îndată. Îmi zicea că dacă nu le dădea bani oamenilor, aceștiase scuzau că trebuie să potcovească caii, să schimbe spițe la car sau să facă alte treburi.

Văiugul l-a făcut tot el, cu mâna lui, în fiecare seară când se întorcea de la seceră din câmp. L-a făcut în niște mlaștini din apropierea casei. Piatra a luat-o din dealul la a cărui poale s-a așezat. L-am întrebat dacă a avut voie și mi-a zis că nu i-a cerut numeni bani sau taxe pentru asta.

Lemnul pentru casă l-a doborât el din padurea de pe același deal. În fiecare seară venea pe umăr cu câte o bârnă, când se întorcea cu caprele satului.

A plătit doar 2 meșteri la construcție, atât.

Ce înțeleg eu din toată povestea asta? Că dacă statul nu se bagă în treburile cetățenului, acesta, fie el cu handicap, fără pregătire profesională și fără educație, este în stare să-și poarte singur de grijă, fără a da în cap nimănui, ba mai mult, creând valoare pentru cei din jur prin serviciile pe care le prestează. Și mai înțeleg că nu contează de unde vii și ”cât de dezavantajat ești”, atâta timp cât știi cine ești și ce dorești de la viață. Atât!


❤ed it? Hit follow for more!