O pauză de doi ani

Viaţa într-un centru de tranzit din Satu Mare pentru tinerii nedoriţi ai României

1.

Maşina opreşte în faţa adăpostului de noapte pentru adulţi din Satu Mare. Un bărbat în vârstă, cu barbă neîngrijită şi ochi obosiţi, se uită suspicios. Nu e prea multă lume la adăpost la ora asta. Andrei şi Miki ridică sacii albaştri de plastic şi intră pe un hol întunecat.

Andrei a venit cu ideea să doneze hainele la adăpost, mai ales că e perioada sărbătorilor. E sfârșit de decembrie, 2015. La cei 23 de ani, pare extrem de hotărât. Se mişcă cu uşurinţă prin clădire şi dă noroc cu toată lumea. Într-o cameră, două bătrâne îşi aranjează hainele şi se mişcă fantomatic.

Andrei a locuit aici doi ani și era cel mai tânăr. Ieșise din sistemul de protecție a copilului și nu avea încontro să o ia. Acum adăpostul este parte din trecut. Uneori, însă, îl apucă teama că s-ar putea întoarce aici.

Miki, pe drumul spre adăpostul de noapte, unde donează haine

La final, după ce lasă sacii cu haine într-o încăpere, tânărul schimbă câteva cuvinte cu bărbatul cu barbă, apoi se urcă în maşină. Bărbatul priveşte apatic, în timp ce maşina o ia din loc. Andrei si colegul său de cameră Miki se întorc la Fara, un centru de tranzit pentru tinerii de peste 18 ani care au crescut în instituţiile statului sau care nu au unde sa locuiască.

Andrei și-a petrecut copilăria în orfelinate, iar când a împlinit 18 ani a devenit unul dintre cei 5,000 de tineri care părăsesc anual instituțiile de plasament. Acești tineri sunt vulnerabili şi expuşi riscului de sărăcie şi excluziune socială, conform Strategiei Naţionale în domeniul politicii de tineret 2014–2020. Miki a crescut în schimb cu familia sa, până la 16 ani, când tatăl vitreg l-a dat afară.

La centrul Fara din Satu Mare, tinerii în dificultate între 18 și 26 de ani pot să locuiască doi ani. Câțiva pedagogi sociali îi ajută să se pregătească pentru viață; să își caute un loc de muncă, să economisească bani pentru chirie, să gătească, să își exprime emoțiile. E ca un fel de micro-univers în care tinerii fără familie, sau fără posibilități, pot să se pună pe picioare după o copilărie și adolescență cu multe traume; sau un fel de pauză de doi ani între viața în instituții, sau cu o familie nefuncțională, și viața de adult.

Andrei

-Hai în România că a murit maică ta, a auzit Andrei în receptorul telefonului.

Avea 17 ani şi era în excursie la Paris, în 2010. Venise într-o tabără cu alţi tineri de la casa de copii Halmeu, locul unde a crescut de la 8 ani.

“Tata era alcoolist, mama bolnavă, noi copiii ce era să facem? Nu ştiam ce-i aia farfurie, aşa condiţii aveam.”

A luat autocarul spre România, să ajungă la înmormântare. Angajatele de la centru au încercat să stea de vorbă cu el, dar Andrei nu mai putea sa audă nimic. O vedea pe maică-sa doar în vacanţe, era mereu bolnavă şi nu mai locuia cu ea de când era mic. Dar era maică-sa.

Şi-a închis telefonul, şi timp de o lună nu a mai vorbit cu nimeni. A început să bea şi să umble pe câmpuri, prin cluburi, pe străzi. “Stricam tot şi mă stricăm foarte tare.” Seara se întorcea la cămin, printre copii singuri ca el.

Andrei în camera lui, la centrul Fara

Când a împlinit 18 ani, Andrei avea, în teorie, câteva opţiuni. Putea să mai rămână la Halmeu doi ani; putea să se întoarcă la familie; sau putea să plece în lumea largă, cu echivalentul unui salariu minim de la stat. Acesta e ajutorul financiar primit de tinerii care părăsesc sistemul de protecţie.

Întoarcerea în familie nu era o opţiune. La scurt timp după moartea mamei, i-a murit şi tatăl, iar cu fraţii vorbea rar şi nici ei nu o duceau foarte bine. Cu echivalentul unui salariu minim, putea să plătească o luna de chirie, dar nu îi rămânea şi de garanţie. Aşa că a mai rămas o vreme la Halmeu.

Tinerii crescuţi în instituţii au dreptul să mai rămână în sistemul de protecţie maxim doi ani după ce împlinesc 18 ani dacă nu îşi continuă studiile. Îşi pierd însă acest drept dacă refuză de cel puţin două ori un loc de muncă sau o locuinţă, sau dacă le pierd “din motive imputabile lor”. Cei care îşi continuă studiile pot să rămână în instituţii până la maxim 26 de ani. Statul încurajează însă reintegrarea tinerilor în familiile lor.

La aproape 19 ani, Andrei a părăsit sistemul de protecţie şi s-a mutat într-o chirie. S-a întreţinut singur câteva luni cu banii câştigaţi ca muncitor la fabrica Draexlmaier. Dar apoi nu s-a mai descurcat şi a ajuns pe străzi, şi de acolo la adăpostul de noapte.

Pe timp de vară, la adăpost, te trezeşti la 6 dimineaţa, la 6 jumătate mănânci, la şapte pleci. Până la 6 seara nu mai intri acolo. Pe timp de iarnă însă, când e mai frig, poţi să stai şi ziua. Vara, în timpul zilei, Andrei mergea la o cafea în centru, la bibliotecă, sau muncea pentru ceva bănuţi când îl sunau prietenii- vii la un ciubuc, iar la 6 seara se întorcea acasă. “Lumea ştia unde stau şi nu se ferea de mine.”

În afară de Andrei, mai erau trei băieţi tineri la adăpost. “Pur şi simplu nu mai aveau pe nimeni şi erau epuizaţi.”

Ia-ţi inima în dinţi şi depune-ţi CV-ul la Fundaţia Fara, i-a spus lui Andrei una dintre surorile lui. Era deja la adăpost de doi ani. I-a surâs ideea de a se muta într-un loc unde putea sta şi pe timp de zi, unde nu era un program strict. Putea să locuiască doi ani şi primea bani de mâncare şi transport.

Şi-a depus CV-ul, a fost la interviu, şi-a făcut analizele şi a fost acceptat. Avea 22 de ani.

S-a integrat rapid, căci la fundaţie a dat de băieţi cu care copilărise la casa de copii: Szili, Sorin, Iosif.

Iepurele Fara

Într-o cameră de la etajul 1, Szili şi Roxi stau pe pat şi povestesc. Szili, un băiat înalt, slab, cu părul blond care îi acoperă faţa, îşi reinstalează Windows-ul. În cameră sunt haine aruncate peste tot, un şevalet şi multe picturi de-ale lui Szili. Roxi are şi ea un desen pe perete, cu un porcuşor.

Într-o camera vecină, Andrei stă pe Facebook şi ascultă muzică la laptopul lui Miki.

E ca într-un internat, sau un cămin de studenţi, sau un serial cu tineri în care aştepţi multe poante.

Doar că pe unele dulapuri sunt lacăte.

Au fost puţine cazuri de furt de-a lungul anilor, spune Carmen Pop, care conduce centrul Fara din 2011. Dar tinerii care locuiesc acolo vor să aibă locul lor de care să nu se atingă nimeni.

“Furtul e de fapt o tehnică de supravieţuire, nu neapărat o problemă de comportament. O duc după ei. Aşa au supravieţuit. Cei mai mari mâncau tot prin centre şi cei mici trebuiau să fure să se sature. ÎI vedeau pe cei mari, s-au adaptat şi au făcut la fel.”

Centrul de tranzit din Satu Mare a fost înfiinţat în 2001, pe modelul unui Foyer- centre de tranzit deschise în Europa după al doilea război mondial pentru tinerii fără adăpost care nu mai aveau familii sau nu puteau conta pe ele. Filosofia de bază e de a-i ajuta pe tinerii între 18 şi 26 de ani să se reintegreze în societate, şi nu doar să le ofere un adăpost temporar.

În franceză, cuvântul foyer se referea iniţial la camera unde actorii aşteptau înainte de a intra pe scenă.

Foyer-ul din Satu Mare e un proiect iniţiat de doi britanici, Karen şi Martin Fairfax-Cholmeley.

Acum câţiva ani, centrul de tranzit a devenit parte din fundaţia Fara, înfiinţată de o altă britanică, Jane Nicholson. 80% din fondurile centrului vin de la fundaţia Fara, 15% de la stat şi restul de 5% din donaţii individuale.

Sistemul de protecţie al copilului nu e unul unitar în România. Fiecare judeţ are o organizare proprie. În unele judeţe sunt centre speciale doar pentru tinerii de peste 18 ani. În altele, autorităţile colaborează cu ONG-uri pentru a suplini lipsa centrelor. În alte judeţe nu există centre speciale pentru tinerii de peste 18 ani, dar legea le permite să mai rămână până la 20, sau 26 de ani, în casele de copii unde au crescut.
Marius, unul dintre rezidenți, face salam de biscuiți pentru cina de Revelion

În casa albă, cu demisol, parter şi mansardă din cartierul Micro 17 din Satu Mare locuiesc 16 tineri în dificultate, la sfârşitul lui decembrie 2015. Pe hol miroase a salam de biscuiţi, a detergent, a sarmale. La geamuri se văd luminiţe, căci abia a trecut Crăciunul.

În curtea mare, în care caţiva tineri dârdâie la o ţigară, e o cuşcă improvizată în care trăieşte iepurele Fara de care toţi râd ca e prea gras. Miki i-a construit casa, are grijă de el şi l-a botezat Fara.

Miki

E ultima zi din 2015, dar e şi ziua de naştere a lui Nicolae Boroş, Miki.

La cina de final de an s-au adunat mai toţi rezidentii de la centrul Fara, dar pentru restul serii fiecare e liber. Miki vrea să îşi sărbătorească ziua de naştere şi Revelionul cu fraţii lui. Nu merge în vizită pentru părinţi, care îi cer mereu bani şi ţigări, ci pentru cei mai mici dintre cei 14 fraţi ai săi, care au 4 şi 5 ani.

E abia ora 5 după-amiaza, dar e deja întuneric afară. Miki îşi ia haina pe el şi o ia la pas spre satul unde locuieşte familia sa. 14 km pe jos sunt o nimica toată pentru Miki. Dacă merge lent, face o ora. Dacă se grăbeşte, ajunge în 45 de minute.

Acum 6 ani, băiatul a făcut drumul în sens invers. Era început de iarnă când tatăl său vitreg l-a dat afară din casă. Miki a plecat cu hainele de pe el, un pantalon de schimb şi două tricouri. Avea 16 ani, dar nu îi era frică, ştia că are puterea să se apere dacă trebuie. A mers pe jos până în Satu Mare, iar de acolo a luat trenul spre Oradea.

Muncea de la 8 ani să îşi întreţină mama, tatăl vitreg alcoolic şi o mulţime de fraţi. Mergea cu vacile pe câmp, iar seara ajuta la descărcat camioane. La şcoală renunţase la 14 ani. Banii îi dădea la fiecare final de lună tatălui. Când într-un noiembrie Miki s-a întors cu 50 de lei mai puţin din salariu, pe care i-a păstrat pentru el, bărbatul s-a enervat şi a ridicat mâna la băiatul de 16 ani.

Aşa au început drumurile lungi pentru Miki.

La Sânnicolau Mare, lângă Oradea, a lucrat la o fermă de animale. În Sibiu, Satu Mare, Bucureşti a lucrat în construcţii la pavat drumuri.

La 20 de ani, după o adolescenţă muncită prin toată ţară şi o oboseală tot mai tare, Miki a ajuns la Foyer. I-a spus de locul ăsta Alexandra, o angajată la Fundaţia Hans Lindner unde Miki participa la un program. Îl vedea tot mai obosit, dar el nu îşi deschidea sufletul în vremea aceea aşa că i-a luat mult să îi spună că nu are unde să doarmă.

E aproape 6 seara când Miki ajunge la casa părinţilor în ultima zi din an. Tinerii din sat aprind deja petarde. Sziasztok, Miki îi salută pe părinţi. Fraţii cei mici sar la joacă. Miki bea un pahar de bere cu tatăl vitreg. Din locul unde e poziţionată casa se văd bine artificiile. E miezul nopţii. Miki are acum 22 de ani și o zi.

La 5 dimineaţa porneşte înapoi spre Satu Mare. Nu e încă lumină şi fraţii cei mici au adormit.

Timi

Durerea de măsea e aşa puternică că Timea Chereji, Timi, îşi îndoaie tot corpul. Când Erika Pop, una dintre asistentele sociale, îi dă un analgezic, Timi îi zâmbeşte larg.

-Mulţumesc, mami.

La fel cum beculeţele de Crăciun de la geamul ei se aprind şi se sting, durerea de măsea o lasă, apoi revine, şi tot aşa. Timi a economisit două luni să îşi cumpere luminiţele.

Timi în camera ei, la centrul Fara

Carmen Pop, care conduce centrul, face o programare la dentist pentru a doua zi. La 10 dimineaţa, Timi se urcă în maşină, şi Carmen porneşte spre cabinetul stomatologic aflat în celalaltă parte a oraşului. Le însoţeşte Alex, care a ajuns la centrul Fără acum un an şi jumătate. Îl doare şi pe el măseaua, dar nu se plânge. E fascinat de Samsungul lui nou, pe care şi l-a luat din banii economisiţi. Când a împlinit 18 ani şi a ieşit din asistenţă maternală, Alex a stat o vreme cu tatăl lui alcoolic, apoi a lucrat la o fermă pentru 50 de lei pe lună. Acum are 23 de ani.

Cei trei intră în sala de aşteptare a cabinetului. Stomatoloaga iese din cabinet şi îi priveşte.

- De ce nu aţi spus că sunteţi de la centru?

- Nu am considerat necesar, o să plătim ca toată lumea, răspunde Carmen.

- Nu mă ocup de cazuri de astea, spune femeia scurt.

Timi şi Alex s-au aşezat şi urmăresc conversaţia speriaţi, fără să intervină.

- Vreţi să mergem în altă parte, îi întreabă Carmen.

Dau din cap că da.

Mamele

Pentru tinerii de etnie romă, ieşiţi din instituţii, este cel mai greu să fie acceptaţi într-o chirie chiar dacă au banii să plătească, spune Flaviu Fabian, consilier pentru tineret la Foyer.

La centrul de tranzit, perioada de şedere e în jur de doi ani, dar programul e flexibil. Dacă e nevoie, tinerii pot să rămână şi patru ani. Angajaţii îi susţin pe rezidenţi să îşi caute un loc de muncă, să economisească lunar o sumă de bani, încât să aibă bani strânşi pentru chirie pentru mai multe luni pentru când vor locui singuri.

Majoritatea nu au familii la care să se întoarcă dacă îşi pierd locul de muncă. Pot să apeleze la prieteni pentru o perioada, dar în lipsa unor bani strânşi, riscul de a rămâne în stradă e mare.

Flaviu îi însoţeşte pe cei care îşi caută chirii. Mulţi proprietari spun direct că nu vor ţigani.

În fiecare dimineaţă la 10, tinerii de la Foyer se strâng în birou, alături de consilieri şi văd ce oferte de muncă au mai apărut. Dau telefoane, îşi trimit cv-uri şi aşteaptă să fie chemaţi la interviu. Pentru mulţi, însă, e destul de greu să îşi păstreze un loc de muncă pentru mai mult de câteva luni, spune Carmen Pop. În momentul când şefii ridică vocea, tinerilor li se face frică şi pleacă pur şi simplu. Le este greu să gestioneze conflictele şi să prindă încredere în ceilalţi.

Urmează alte zile sau săptămâni de căutare; sau luni.

Timi a lucrat trei luni la fabrica Draexlmaier, dar nu i-au prelungit contractul. Pentru ea, ritualul fiecărei dimineţi e acelaşi.

Timi a crescut în mai multe case de copii şi apoi case de tip familial. ”A fost dureros că am stat într-o parte, am venit în alta. Schimbarea de la un centru la altul a fost mai grea, până m-am acomodat.”

Timi se pregătește de Revelion

Directoarea de la casa familială în care Timi a locuit până la 20 de ani i-a spus de centrul Fara, în momentul în care tânăra trebuia să părăsească centrul. Lui Timi i-a fost greu să se despartă de mamele ei.

„Nu erau părinţii mei adevăraţi, ci doamne care lucrau acolo”, explică Timi zâmbind.

A fost în vizită la trei mame în perioada Crăciunului. A luat-o cu ea pe Roxana, care e printre cei mai noi la Foyer şi nu avea ce să facă de sărbători.

Roxi și Szili

Roxana Boroş şi Szilard Banyi s-au apropiat cel mai mult în nopţile petrecute împreună în scări de bloc.

Roxi are un păr negru, bogat, ţinut mai mereu în coadă şi nu zâmbeşte mult. Szili e blond, tăcut, cu patru ani mai mare ca ea. Ascultă rock şi desenează amândoi, iar Szili lucrează ca pictor la Teatrul din Satu Mare.

Când mătuşa ei a dat-o afară din casă prima dată, Roxi avea 17 ani şi era început de toamnă, 2014. A stat pe la prieteni, iar când nu a mai primit-o nimeni, a rămas pe stradă. Szili, prietenul ei, i-a ţinut companie. Era deja foarte frig, aşa că se plimbau prin cartiere. Apoi aşteptau în scări de bloc câteva ore, până când se făcea dimineaţă. La 8, Roxi mergea la şcoală cu un pix şi nişte foi de la Szili. Era clasa a 12-a. Nu a vorbit cu nimeni despre ce i se întâmplă, cu excepţia unei colege.

După 2,3 zile, mătuşa ei o primea înapoi. A crescut-o pe Roxana de la un an, după ce mama fetei o părăsise. În câteva luni, însă, începea un nou scandal, şi Roxi şi Szili patrulau iar pe străzile din Satu Mare de mână, aşteptând să treacă noaptea.

Szili, în camera lui, la centrul Fara
Roxi, la Szili în cameră, la centrul Fara

Când Roxi a împlinit 18 ani, a depus o cerere la Foyer. Szili locuia acolo deja cu fratele său, după ani de zile în cămine de copii şi o încercare de adopţie nereuşită. În vara lui 2015, cererea i-a fost acceptată şi Roxana s-a mutat la fundaţie.

Noapte bună, Baba

A fost o iarnă uşoară pentru iepurele gras din curtea Foyerului. Nu a nins decât în decembrie şi foarte puţin în ianuarie, aşa că iepurele Fara a dus-o bine. Miki i-a adus zilnic apă şi iarbă, i-a dat crengi să roadă să nu îi crească dinții prea tare, i-a curăţat cuşca.

La mijlocul lui ianuarie 2016, Miki şi-a găsit un loc de muncă la un atelier de tâmplărie.

În februarie, Roxi şi Szili şi-au strâns bagajele şi s-au mutat împreună într-o chirie. Deşi nu a stat decât câteva luni, Roxi s-a ataşat de colegii ei. După ce a plecat, i-a postat lui Timi o maimuţică pe Facebook şi lui Andrei i-a scris Noapte bună, Baba.

Majoritatea rezidenţilor de la Foyer spun că îşi doresc să plece în chirie, dar decizia de a pleca e grea. Eşti mult mai liber, dar şi mai singur.

Lui Andrei, însă, îi e frică că va ajunge din nou la adăpost. La sfârşitul lui martie, contractul lui la Foyer expiră, şi pentru că nu şi-a găsit un loc de muncă în perioada asta, lui Andrei îi e frică că nu îi vor prelungi contractul. E de un an si jumatate la fundaţie. A muncit câteva luni, cu interminenţe.

Își dorește să mai mai rămână la Centrul Fara, dar cel mai mult vrea să fie pe cont propriu. Speră să îşi găsească un loc de muncă bine plătit și să îl păstreze.

“Nu poţi să rămâi toată viaţa în fundaţii”, spune Andrei.

One clap, two clap, three clap, forty?

By clapping more or less, you can signal to us which stories really stand out.