Omul Chinuit

Îl cunoști pe omul chinuit?

Este acel om care are o părere impulsivă despre orice și dacă nu o externalizează îl apucă tremuratul și întreaga lui lume se prabușește.

Are o părere despre ce vede când merge pe stradă, la locul de muncă, la cumpărături, și bineînțeles când intră pe internet sau se uită la televizor, câteodată chiar și dacă televizorul este oprit.

Este o părere rezultată dintr-o identificare cu rădăcini adânci, o identificare formată de-a lungul a câteva decenii de eforturi și suferință.

Atâția ani de studii, de muncă, de acumulări, de stres, de zbucium, de gânduri haotice si memorări inconștiente, cum poate omul să accepte că toate eforturile depuse în decursul a decenii întregi au fost în zadar.

Astfel, pentru a își afirma acea identitate și a îi asigura în acest mod continuitatea, omul varsă in extern părerea impulsivă care apare ca rezultat al condiționării.

Prin externalizarea părerii impulsive omul își găsește o liniște superficială, temporară, ca urmare perpetuării imaginii acumulate de-a lungul timpului.

Și face asta cu toată lumea, cu familie sau cu străini deopotrivă, pentru că imaginea despre sine din propria minte primează, în pofida a orice altceva.

Dacă nu externalizează părerea printr-o reactie inconstientă se simte în pericol, un pericol atât de intens încât pare că este amenințat cu moartea. Căci pentru acel om chiar poate fi o moarte, o moarte a unei identități chinuitoare.

Și este un chin speculat și încurajat din toate părțile. În primul rând de actualul sistem de organizare al societății bazat pe exploatare, sistem care nu ar rezista fără acest chin al omului, fără aceste impulsuri inconștiente vărsate în exterior.

Și când are norocul să întâlnească pe cineva dispus să îi arate spațiile dintre impulsuri și locul unde se poate odihni în adevărata liniște, atunci, în inconștiența lui, omul chinuit poate răbufni cu o intensitate mai mare decât oricând, pentru că atunci pericolul morții este mai mare ca niciodată.

Dar chiar și așa, poate să se liniștească știind că toate eforturile depuse în trecut, toată munca, toată suferința, tot zbuciumul mintal prin care a trecut, nimic nu a fost degeaba.

A fost doar crucea care a trebuit să și-o poarte.

Toate l-au adus unde este acum pentru a își putea găsi pacea și fericirea reală, independentă de circumstanțele externe.

Este o pace care depășește puterea de înțelegere a minții, este o pace care este simțită, nu înțeleasă. Tocmai de aceea orice tentativă de a o exprima va rezulta în contradicții și paradoxuri, pentru ca mintea omului chinuit să se potolească, să își vadă limitările și să se întoarcă smerită înapoi în sursă.

Omul chinuit trebuie doar să își permită să se sfârșească în tremurul impulsului de a externaliza părerea compulsivă.