Céline

Metroul este ca un fel de televizor. Se discută, lumea se agită, vine, pleacă, ca şi cum ai schimba canal după canal într-un weekend plictisitor.

Sunt turişti, studenţi, străini; o mulţime de voci şi de conversaţii care răsună simultan în urechi… I’m staying for a week…Je travaille comme une fille au pair…Ich bin zu Sol gehen, un fel de aeroport, de aterizări multiple pe creier.

Azi plouă. Toţi suntem blocaţi, apăsaţi, înmuiaţi, cu umbrelele, cu apa, cu vocile, cu neoanele de deasupra capului care bâzâie. Mai este şi vocea care anunţă următoarele staţii…de ce e dată aşa de tare? E groaznic, totul, cum te scoli, lumina, sunetul, prea tare, se forţează asupra ta înconjurul.

Am să întârzii, oare?

We shall meet again, au revoir, auf Wiedersehen…urcat şi coborât…

Un domn citeşte un ziar într-un anume scaun. Cheleşte. Are costumul aranjat însă pantofii tociţi. Lângă el, o fată râde cu telefonul în faţă. Alt bărbat, în picioare, se uită nervos la ceas. Altul tocmai a dat volumul la maxim să ştim toţi cum sună chitările.

“Foloşeste transportul public”, auzi pe ici-colo, “reduce poluarea”, zic ei, “o să salvăm planeta”, spun ei…la schimb cu a fi o sardină în plus într-o mare conservă unde ne invadăm unul altuia spaţiul personal.

Puţin câte puţin se goleşte vagonul, acum domină priveliştea hărţile cu liniile şi staţiile disponibile, plus proasta încercare de invitaţie la lectură prin posterele alea cu fraze scoase din cărţi pe care nimeni nu se va deranja să le caute sau citească vreodată.

Îmi atrage atenţie fata aceea…nu, nu, nu poate fi ea, şi, totuşi, hmm…ar putea prea bine să-si fi schimbat aparenţa până acum…

Şoldurile sunt aceleaşi, fundul, e un pic mai înaltă…

Mă străbate fiorul melancoliei…era tot pe vremea asta…nu? Acel octombrie…

În ziua aia adormisem cu telefonul în mână. M-am trezit agitat însă m-am îmbrăcat în linişte şi-am ieşit în linişte. Învârtit încet cheia în uşă, închis, luat bicicleta…

O luasem cu bicicleta la vale, mă uitasem pe feţele oamenilor din staţiile de autobuz, şi, în cele din urmă, ajunsesem în câmp.

Eh, acum nu-mi mai permit, nu?

Câmpul ăla galben, pe jumătate mort, plantele întinse pe pământ lângă sticle sparte, ţigări stinse, siringile injectate…umanitatea consumată.

M-am aşezat pe una dintre băncile alea de lemn în părculeţul amenajat lângă terenul semiabandonat. Era udă, plouase zilele trecute.

Era aşa linişte…totul aproape perfect, se mai auzea traficul înfundat în depărtare cel mult…erau păsări, insecte, viaţă.

Venea cineva din fundul câmpului încoace pe drumul nisipos.

Deranja liniştea cu călcatul pe nisipul ud. Venea înspre mine plimbând căinele…ieşise soarele.

Avea un retriever mare. Venise şi se trântise pe spate în trambulină. Stătea cu ochii în telefon. Cam la cinci minute se ridica să-i arunce câinelui o minge de tenis. Totul mergea aşa cu încetinitorul…vroiam să mă joc eu cu câinele…aşteptarea era eternă…nici nu ştiam dacă să mă bag în seamă…

Mă gândisem şi până la urmă…hmm…ce-i spusesem, ce-i spusesem?

Căcat! A coborât!

Sună soneria de închis uşile…alerg…sar!

Am aterizat cu zgomot. S-a întors către mine.

Aş putea să mă joc cu câinele…aş putea să mă joc cu câinele! Hai să ne mai jucăm odată…

Trec secundele încet, lumea e deja pe scările rulante…urcă…

-Ce repede închid ăştia uşile! — zic

Hai, prinde jocul, râzi…

-Nu-i aşa? Imaginează-ţi că poate dorm pe mine şi nu-mi dau seama imediat în ce staţie sunt — îmi răspunde

-Nu numai atât, să vezi cum e când anunţă 5 minute până vine următorul şi trec 15…

-Să vezi tu cum e când trebuie să treci cardul de 3 ori că nu piuie — continuă ea

-Eh, urcă tu cu mine, ia să vezi cum ieşim la prima încercare

Pe vremea aia, ea se îmbrăca cu trening: pantaloni negri, hanorac gri cu scris alb pe el, adidaşi de alergat negru cu roz. Mâini fine pe telefon. Pielea albă, ochii maro deschis, părul castaniu, brăţări. Pistrui. Aluniţa aia undeva mai sus de buza superioară.

Ea, cea de acum, pe scară cu mine, cine eşti şi ce-ai făcut cu ea…

Mai e puţin până ajungem sus, oare unde o s-o duc?

Madridul e murdar, mai ales când plouă, e Madridul Mort, Madridul Negru. Străzile ude, clădirile vechi ude, griul îmbibat devenit negru. Afaceri închise, vreo cafenea care încă mai supravieţuieşte, vreun magazin sau supermarket mic, se vinde, se inchiriază, se moare; căcaţi întinşi pe stradă, câini, proprietarii lor, cutii de lapte aruncate pe lângă containerele de gunoi…jeg. Mort.

Ea s-a oprit în faţa unei cafenele. O ajung din urmă.

-Eu beau una cu lapte — zice ea

-Bine, beau şi eu una — zic

-Plăteşti tu.

Se duce undeva în fund, o masă mai retrasă. Se aşează. Mă aşez şi eu.

Vine chelnerul.

-O cafea cu lapte

-Iar eu una americană, lungă

Pleacă.

-Te-ai schimbat — zic eu

-În ce sens?

-În toate sensurile…

-Ce-ai făcut cu viaţa ta? — mi-o taie ea

-Sunt la o postliceală ş…

-Eşti degeaba. Lucrezi? — mi-o taie iar

-Seara, ca agent comercia..

-Dar inutil mai eşti.

-La ce altceva te aşteptai?

-Păi, tu să fii făcut ceva cu viaţa ta spre exemplu? — coborând vocea căci vine chelnerul

Cafea în faţă.

-Şi, da, nu mai sunt aceeaşi, acum eu nu ma..

-Artele Spectacolului? —i o tai eu

-Artele Spectacolului?!

-Ce facultate? — insist

-Cum ţi se par?

-Legat de ce, ce anume?

-Dar mă descurc?

-La ce?

-Artele spectacolului! — rosteşte ridicând mâinile la cer şi râzând

-Eşti nebună

-Nu, sunt dementă

-Vită

-Spectacolul! Arta!

-Scăpată în cap

-Zeiţa ta, mă

-Deci ce facultate?

-Recunoaşte!

-Da, eşti nebună

-Nu, nu, nu, că sunt zeiţa ta. Te domin.

-Dementă

-Zeiţă

-Facultatea?

-Auzi, nu putem avea o conversaţie normală şi noi?

-Tu…tu îmi faci mie observaţie?

-Inutilule

-Pentru asta plătesc eu cafeaua?!

-Ce să zic, când e ultima dată când ai plătit un bilet de teatru la preţul de două cafele?

-Céline!

-Céline, Céline, mama, mama, fetele râd de mine!

(va continua)

Like what you read? Give Gabriel a round of applause.

From a quick cheer to a standing ovation, clap to show how much you enjoyed this story.