Pauză

Ştii că, sau nu, există acel univers interior ce ne desparte.

Deşi avem mâinile împreunate… ale tale mai reci; deşi ne traversăm unul altuia canelurile degetelor, doar să explorăm o altă furnicătură, deşi, oricât de apropiaţi am fi, suntem simultan suficient de departe. Sau, cel puţin, sunt eu.

Vezi tu, avem gânduri diferite. Eu spun tramvai, tu spui distanţă. Te gândeşti cât de departe te duce, undeva mai relevant. E un sat mic.

E un sat mic şi totuşi eu văd în cap tramvaiul agale, trecând peste şine, cu sunetul de galop, pe o zi ploioasă, cu ploaia lovind în geam. Iar eu mă scufund în scaun. Nu e nevoie să ajung nicăieri.

Acum câteva zile a fost ultima ploaie din primăvară. Ştii cum e, la sfârşitul lui Martie migdalii sunt mai mult decât înfloriţi şi majoritatea şi-au pierdut mirosul, chemând primele insecte la hrană. Şi totuşi, când loveşte ploaia, pentru o ultimă dată, vântul transportă miasma aia dulce. Prezentă în fiecare staţie care are pomi ornamentali.

Nu mă înţelegi când spun că sunt mişto tramvaiele, schimbi subiectul, eu deja sunt pe o petală udă, purtat de vânt, fără drum fix… şi… şi vrei să mă întorc înapoi.

Fumezi. Escapismul tău e diferit. Mici esenţe denaturate ies din tine cu fiecare respiraţie, cu fiecare mic gând care crezi că-l gândeşti, deşi nu. E ca şi cum nu vezi nimic aici, tu vrei doar să intri înapoi.

Like what you read? Give Gabriel a round of applause.

From a quick cheer to a standing ovation, clap to show how much you enjoyed this story.