Obsesia artistului

Era ca o cutie cu creioane colorate.

Iei cutia, scoti oricare creion… scoti maroniul. Compari, Si ea are maroniu. Galbenul, il are si pe ala. Rosul, de asemenea. Verdele, la fel. Este atatea culori simultan… cutia, da, cutia cu culori. Ca in copilarie. Pentru ca ea e ca o fetita. Asa fericita, surazand, atatea culori. Ochii ei, cutia. S-o ascult si sa nu ma pot opri din a ma uita la ea. Daca as putea lua creioanele, as desena o lume noua cu ea. Un camp cu flori, sa alerg prin el cu ea; sa pot fi fericit. Un tablou. Un tablou pe care nu-l voi desena, pentru ca n-am culorile, pentru ca nu pot fi desenatorul ei; pot avea insa suferinta artistului.

Partea 2

Culori… de ce culori? La ce sa-mi foloseasca mie culorile? Obsesia asta… Sunt un trist, un nefericit, un trist nefericit, un om negru de nefericire, nefericitul trist negru. Negru ca o statuie de plumb. Culorile… culorile dau viata. Opuse cu negrul, da, dat viata. Ea e fericita ca un copil, undeva intre copil si femeie in devenire. Pentru mine ar fi culoarea sa ma simt iar viu… ea ca raza sperantei, lumina continand spectrul tuturor culorilor. Are partea aia de adolescenta pe care eu n-am trait-o si-as putea umple un gol. Insa, eu, ce-i pot da la schimb? Intunericul, tristetea, plumbul?

Partea 3

Oricum, daca putem stabili ca nu este ceva rational, ca nu e, e irational, e “inima”. Se poate fixa foarte usor: sertarul cu sentimente e deschis. E un sertar mare, greoi, scartaie la miscat. Ii futi un picior bine de tot, pana intra inapoi in mobila inimii. Iei cheia singuratii, o bagi in broasca, incui, rupi cheia inauntru.

Partea 4

Imagineaza-ti sa te trezesti intr-o camera goala.

Numai pereti in jurul tau. Podeaua, tavanul. Fara usi, ferestre, covoare, mobila si alte obiecte care sa mai umanizeze atmosfera.

Te plimbi prin camera. Examinezi toate colturile in incercarea de a descifra ceva ascuns, inca nedescoperit, cheia.

Te intorci. Brusc, observi cum, se materializeaza un scaun in mijlocul camerei.

Nimic sofisticat. Lemn.

Te uiti pe toate partile la el. Nu-i nimic pe el, sub el, dedesupt nu e vreo capcana. Scaunul pur simplu.

La un moment dat te asezi pe scaun.

La momentul asezarii, se materializeaza altceva… se transforma tot. Peretii, podeaua, tavanul.

Acum esti in Capela Sixtina.

Te uiti pe tavan si-ti pica ochii pe Crearea. Mana mortalului Adam intinsa catre inmortalul Dumnezeu.

Poti atinge perfectiunea?

Intinzi mana asa cum o intinde El si iti imaginezi cum ar fi s-o atingi, pe Ea, Perfectiunea.

Si dispare camera…

Te trezesti in fata ei. Zeita ta a perfectiunii. Va separa doar o mica distanta de a va atinge. Doresti sa atingi mainile ei. Contactul cu misterul, transcendentalul, a distruge bariera. Intinzi…

Dar Ea nu vrea. Trage mana, fuge. Ramane doar mana ta in aer si expresia de mirare in fata pasivitatii ei.

Ca in fresca… creat in asemanarea Lui dar nu egal… Adam, Imperfectia, nu poate atinge Perfectia. Nu este egalul, pentru a da mana, este doar asemanatul. Oare…

Eu, tu, nici Asemanatorul si clar nu Creatia ei. Poti doar sa te uiti la Ea. Zeita ta, idea de Perfectiune. Tu, umilul pretendent. Ea, visurile tale. Totul, un vis.

Poate e prea mult sa ceri mana Domnului? (a ei)

Partea 5

Sa umplii o camera cu fresce probabil dureaza ani buni. Sa faci un tablou bun dureaza si ala cativa ani. Artistul isi perfectioneaza opera in timp. Cumparatorii de tablouri au ocazia de a putea analiza timp de ani buni ce doreste expresa artistul.

Ce-ar fi ca ea sa fie un tablou. Nu neaparat perfect, nu neaparat scump, nu neaparat al unui pictor faimos. Oarecum ca in Dorian Gray, sa se transforme tabloul odata cu evolutia persoanei.

M-as uita la ea timp de ani, sa pot admira cat mai bine ce e. Dureaza ani transformarea unei persoane. Si n-ar fi un tablou care sa imbatraneasca mancat de vicii, ca Dorian, Ea ar fi ceva diferit. Luna dupa luna, ani dupa ani, un tablou mai frumos si inveselit.

Uneorii artistii isi corecteaza opera, mai schimba nitel pozitia, expresia, mai adauga culori, tot ce le permite imaginatia…

Oare m-as putea picta intr-un tablou cu ea? Sa fiu si eu ca Adam si Dumnezeu. Ar fi frumos.

Oare cat ar dura sa fie ea pictata, nici macar sa nu ma iau in calcul…

Nu e tocmai frumusetea intruchipata a naturii. Ar fi un fel de neo Rubens. Poate Rubens ne-ar picta ca in Caderea Omului sau ca Venus si Adonis. Poate nici nu ne-ar considera demni de pictura. Poate ne trimite in pizda batrana si obeza a ma-sii.

Dar este frumoasa. Nu e neaparat frumoasa cand ma uit in ochii ei, sau la buzele ei, sau mainile ei. Este, dar unde e frumoasa cand zambeste. Nu tocmai pentru ca zambeste, nu discutam de procesul fizic in sine… e ceva mai subtil, fericirea ce provoaca zambetul.

Am crezut multa vreme ca ea nu e fericita si ca probabil farseaza, poate ca era superficiala sau poate era tampita. Ulterior am considerat ca poate e trista rau si lupta cu ea sa fie fericita, lucru care s-a transformat in mine din apatie in respect. E chiar cu mult mai bine decat sa fie pur si simplu fericita. Lupta cu sine, transformarea, cautarea unei stari superioare.

Candva nu ma mai gandeam la asta. Ma gandeam in fiecare dimineata daca as putea sa fiu si eu fericit ca ea. Daca as putea avea fericirea ei. Daca as putea veni si eu cu zambetul ala si sa-l etalez asa frumos.

Mai incolo am inceput sa ma intreb daca as fi fericit cu asa ceva. Simteam o atractie imposibila de explicat, credeam ca eram nebun sau prost, sau ambele. Ma gandeam ca poate era dependenta mea de zambetul ala, un antidepresiv, doar ca sa-mi dau seama ca cel mai probabil nu luam oricum in calcul toate consideratiile astea, ci pur si simplu lucrurile curgeau in capul meu de la sine.

Ma vedeam luand-o in brate, pupand-o, mangaiind-o si nu stiam de ce, lucru care oricum nu m-ar fi oprit din executie, inafara refuzului ei, bineinteles.

Era draguta. Era amuzanta in prostelile ei. Am ras de multe ori cu tampeniile pe care le spunea, chiar am si facut misto de ea, insa la urma nu ramanea senzatia de superioritate cand termini pe cineva psihic, care nu era oricum intentia. Tot respectul ramanea, si iubirea.

Era iubire la un moment deja, una irationala, dar era acolo. Fierbea ca o mancare la foc mic. Incet, incet, fermentand… se transforma in mine.

Diminetile mele se schimbasera cu mult. Eram mai lejer, altfel, aveam un motiv pentru care sa am speranta. Puteam sa vin oricum, dormit prost, dormit bine, cacat, necacat, mancat, nemancat si ea tot era acolo. Vesela, facandu-ma sa rad chiar fara voia ei, si eram fericit.

La un moment dat eram complet pozitiv cu absolut tot despre ea.

Mi-am zis de ce nu. N-aveam nimic de pierdut. Bine, mint, cumpatul, sperantele, fericirea, linistea, calmul si onanismul de regrete ale trecutului in care ma tot invart zi de zi.

De cat timp nu mai cerusem eu unei fete sa iesim?

Ce mai conteaza, din nou, de ce nu. M-am calcat in picioare cu toate retinerile mele si-am zis sa incerc.

Habar n-am daca tabloul va exista vreodata. Tot ce stiu e ca am inceput sa pictez. Uneori nu prea gasesc pensula sau culorile ori inspiratia. In schimb n-am sa ma opresc din pictat.

Pana cand nu se mai lasa ea pictata. Poate nici atunci…

Partea 6

Mi-a spus sa nu mai pictez.

Nu puteam sa-i spun nu. Si ea era asa amabila si zambareata… mi-a spus sa nu mai pictez.

Nu mi-a spus nu, nu cel brut, nud, contundent. Sa las tabloul.

Odata ce ea a iesit… din pictura mai ramasesem eu. Si eram imbibat de vopsea.

Am plans albastrul pana mi s-au pus ochii rosii, pleoapele mov si fata mi s-a albit de la sarea din lacrimi.

Am vomitat tot verdele.

Aerul era din ce in ce mai greu, respiram griul, fum pe toate partile.

Am inceput sa tremur, innebunisem, nu puteam sa ma abtin… ma framanta ce aveam.

Pana cand m-am oprit si mi-am dat seama ca eram iar o statuie de plumb.