Mă avânt orbeşte

Şi e frig…
Ici colo se mai vede zăpadă printre stâncile şi brazii din jurul meu.
Primăvara se anunţă.

Zăpada se topeşte, copacii înmuguresc dar sufletul meu rămâne rece.
Lumina soarelui nu poate stârpi întunecimea din pustietatea mea lăuntrică. Aproape că nu mă încălzeşte nici fizic.
La sufletul îngheţat nici nu mai ajunge.
Încep să merg cu mintea golită de gânduri şi de viaţă într-o direcţie fără direcţie. Nu mai vreau să fiu înconjurat de oameni. Nu mai pot să stau în preajma nimănui.
Nu apuc să fac câţiva paşi că mă trezesc alergând. Fug dinspre piscurile înalte care ating cerul, înspre nicăieri.
Desigur, m-am născut între oameni. Oamenii au fost primele fiinţe pe care le-am văzut când am deschis ochii pentru prima oară. Oare aş fi fugit şi atunci dacă aş fi putut? Pentru că acum deja mă văd în vârful muntelui înainte să apuc să deschid ochii dimineaţa.
Mai am alături de mine câţiva lupi dar fiecare dintre ei e singuratic în felul lui.
Aşa suntem făcuţi să fim, puternici şi singuratici. Dar suntem puternici pentru că suntem singuratici sau suntem singuratici pentru că suntem puternici? Adevărul e undeva la mijloc şi asta mă omoară.
Şi alerg, zi şi noapte. Alerg şi dorm pe unde apuc. Rătăcesc. Chiar şi-aşa, tot voi ajunge undeva.
Şi vântul bate tot mai tare. Se-aude tot mai tare marea. Valurile ce se sparg mă cheamă…
Nu e nimeni în jur.
Sunt singur pe marginea râpei..
Cerul de un gri sumbru cu nori neiertători se confundă cu marea întunecată, rebelă şi agitată. Aerul e rece.

Scot aburi pe gură însă nu pot sta prea mult pe loc şi încep să fug printre pietrele ascuţite ale râpei abrupte. Mă zgârie şi se înfig în mine. Sânge începe să curgă din mine dar durerea sângerării sufleteşti e infinit mai mare, aşa că nu mă opresc şi continui să mă avânt orbeşte în jos, spre vâltoarea vieţii, aproape în cădere liberă.
Sunt nebun? Ce fac?!
Nici nu am timp să îmi răspund că mă şi loveşte primul val. Deşi puternic şi rece, hotărârea mea de a mă arunca în vâltoare e de neclintit.
Aproape că nu mai ajung cu picioarele jos.
Mintea mea e atât de îngheţată încât apa mării mi se pare caldă. Da, mă îmbăt cu apă rece. Pornirea mea orbească mă face să depăşesc orice obstacol.
De ce nu îmi folosesc puterea nemărginită în scopuri care să mă facă fericit? Hmmm… ce întrebare, îmi spun eu printre gâfâielile îngheţate. Oare încep să mă trezesc de la apa rece, ca după un coşmar tranşat de alarma de la ora 5:00?
Încep să mă înţepe degetele de la frig.
Vine un val…
Şi e mare!
Dar eu trebuie să fiu bine ancorat în pământ. Sunt ancorat în realitate. Îl las să treacă peste mine şi mă ţin bine. Sunt tare ca stânca.
Ce e val, ca valul trece.
Trece valul peste mine iar eu continui să înot. Şi mai în larg. Şi mai departe de lume. Marea devine şi mai agitată.
Unde să mă mai duc ca să mă simt în lumea mea? În vârful muntelui? Şi în vârf tot singur eşti. Nu mulţi ajung în vârf. Şi dacă ajung, nu stau prea mult.
Valuri tot mai mari încep sa se formeze primprejur. Va veni unul şi peste mine.
Iar… Din nou… Sunt nelimitate!
Şi totuşi, încotro mă îndrept? Spre mijlocul mării?
Lumea mea e unde nu e lume.
Mi-am dorit libertatea departe de lume. Cu asta mă aleg?
Normal! Lumea stă departe de vâltoare. Nu e comodă…
Simt că amorţesc. Îmi pierd puterile. Dau din mâini şi din picioare mai mult din inerţie.

Problemele (valurile), chiar şi cele mici sunt deja prea mari. Chiar şi cele line mă izbesc mortal. Doar cred că mă mai mişc când defapt sunt inert, amorţit, îngheţat la propriu şi la figurat.
Nu mai simt nimic.
Capul mi se lasă pe spate şi mi se scufundă lent iar eu, chiar de am instinctul de supravieţuire activat, mă las înecat de ultimele unduiri ale mării ca un vapor care ia apa la bord şi se scufundă în Marea Morţii.
Cum stăteam pe spate şi pluteam în derivă văd, în timp ce apa rece îmi acoperea şi ochii, o rază de lumină croindu-şi loc printre marginile ameninţătoare ale norilor de plumb.
Chiar şi aşa, nemaisimţind frigul, apa sau moartea, mă cutremur, mă redresez şi mă nasc a doua oară.
Mă simt ca noul născut care nu e conştient, care nu ştie ce se întâmplă şi acţionează instinctiv. Nu mai ştiu ce e frigul sau ce e supărarea.
Iau prima gură de aer şi observ că raza de lumină bate spre lume.
Încep instinctiv să înot calm şi cu mişcări regulate spre mal.
Mă întorc în lume.
Dar mă întorc ca şi cum ar fi primul şi singurul lucru pe care l-aş face de când m-am născut. O fac hotărât, iluminat şi cu totul de oferit. Mă duc încotro îmi arată Lumina să mă îndrept. Lumina mea interioară indică aceeaşi direcţie. Spiritul meu se manifestă acum în întregime, fără graniţe.
Da! Am renăscut!!! Nu mai există graniţă între spirit şi trup. Mintea mea e deschisă cât e Universul de mare, lăsându-L să se manifeste prin mine în lumea care face parte din acesta.
A fost nevoie să trec prin vâltoarea vieţii ca să ajung la iluminarea interioară şi să fiu şi eu o iluminare pentru cineva, cândva, vreodată.
Mă întorc acum, lumea mea e între oameni.
Dar între oameni mă simt ca în largul mării şi ca în vârful muntelui în acelaşi timp. Iar în largul mării şi în vârful muntelui… mă simt ca între oameni.

