Cum am prins drag de leadership si alte peripetii

Georgi Bigea
Jul 26, 2017 · 6 min read

Povestea mea este destul de simpla. Sunt nascuta in Cluj-Napoca, intr-o familie unde statutul de sora mijlocie m-a ferit si de ploaie, dar si de soare. Prima mea dragoste au fost rafturile bibliotecii judetene. Am fost un cititor avid, creandu-mi ceea ce maica-mea imi reprosa mereu ca e o “lume imaginara”. La scoala m-am plictisit grozav pentru ca la 8 ani cand am inceput, citeam deja de 5 ani. Chiar daca imi petreceam timpul privind in gol pe fereastra, imaginandu-ma la Curtea Frantei in romanele lui Dumas, sau un Cersetor in lumea lui Twain, scoala era locul meu preferat.

Varsta adolescentei m-a gasit maturizata un pic prea devreme, defensiva si captiva intr-un turn de fildes in care nimeni nu putea urca. Scoala ma plictisea grozav, insa de data asta refugiul il constituiau oamenii. Aveam si eu pentru prima data o “gasca” si incercam sa ascund tendintele de “tocilara”. De altfel nu cu prea mult succes, si cu pretul unei stanjeneli continue.

In liceu am ramas pe vara la sport, am avut 6 la purtare din cauza absentelor, numai profesoarele de limba latina si de limba romana ma simpatizau. De altfel, cred si acum ca abilitatile de care ai nevoie pentru a excela in domeniul academic (romanesc, cel putin) sunt exact opuse celor necesare ulterior: inovatie, introspectie, gandire critica.

Dupa liceu m-am inscris si la psihologie si la jurnalism, dar intre timp am aflat ca la Cluj nu se face psihologie cognitiv comportamentala, si am confirmat la jurnalism. Dupa liceu, in care mi se paruse totul invechit, plictisitor si incorect, facultatea ma facea sa ma simt din nou curioasa. Dar parcurgeam prea rapid cursurile si simteam cum imi pierd interesul. Am mers cu Work & Travel in Grecia, am lucrat in Piata Muzeului, am incercat un job de birou, am facut voluntariat la TIFF, am organizat un festival in aer liber pentru iubitorii de natura, mi-am incarcat programul cat de mult am putut, dar in anul II tot am vrut sa ma las…

Am terminat totusi facultatea in 2015 si am inceput un masterat de analiza conflictelor. De ce am continuat scoala? Pentru ca simteam ca asa plictisitoare cum imi pare, va fi singura care imi va da sanse spre “mai mult.” Asa a si fost. O fosta profesoara de la jurnalism m-a invitat la o cafea, ca sa imi spuna ca tocmai s-a implicat intr-un proiect si au nevoie de oameni destepti pentru a fi analisti geopolitici…

Eu nici nu cautam un loc de munca neaparat, nici un fan al domeniului nu pot sa zic ca eram, dar licarul din ochii ei m-a convins. Era atat de incantata de proiect, de cat de vizionar e CEO-ul, de cat de provocatoare e munca, incat nu puteam sa refuz. Le-am propus sa imi dea o sarcina de proba, iar daca sunt si ei multumiti de munca mea si eu de colaborare, sa semnam la finalul lunii.

Fast forward vreo cateva luni, timp in care mi-am vazut de ale mele, predam doar analizele la finalul lunii si cu asta basta, ma suna profa’ ca echipa de conducere de la Bucuresti vrea sa ma vada. Doua zile mai tarziu eram in avion, cu nodul acela in stomac pe care il am mereu cand viata urmeaza sa ia o intorsatura interesanta. “Cei de la Bucuresti” sunt de fapt un american zambitor, inalt, in jurul varstei de 45 de ani, emanand acea incredere pe care o are cowboy-ul din reclama Marlboro, iar celalalt un neamt scund si indesat de vreo 60 de ani, cu un ras atat de rasunator incat nu te poti abtine sa nu izbucnesti si tu.

Cei doi imi spun ca textele mele tradeaza o gandire analitica, ca au nevoie la Bucuresti de oameni ca mine si ca daca sunt interesata pot ajuta aici la a pune bazele unui start-up care va prelucra Big Data cu ajutorul AI pentru a gasi raspunsuri la marile intrebari ale lumii.

My God, acesta era momentul pe care il asteptam! Trei zile de gol in stomac imi semnalau ca sunt pe drumul cel bun. Mi se invartea capul, simteam ca visez… Dar in acelasi timp ma simteam ca o impostoare si ma asteptam ca din moment in moment sa isi da seama ca nu posed misterioasele talente care ii faceau pe ei sa fie interesati de mine dintre toti analistii de la Cluj.
M-am mutat doua saptamani mai tarziu, in august 2016, iar cu asta a inceput cea mai provocatoare perioada in viata mea. Tipul care aducea cu reclama la Marlboro era managerul meu direct si lucrand impreuna zi de zi am putut observa un stil de comunicare inedit.

Intr-un fel poate de asta si scriu toate astea… pentru ca omul acesta, prin respectul cu care trata fiecare persoana cu care interactiona, loialitatea, sinceritatea neabraziva pe care o manifesta, etica muncii, disciplina, compasiunea, sincerul interes pentru fiecare om din echipa, si abilitatea de a ma face sa ma simt bine in pielea mea, mi-a dat curajul de a ma lasa vazuta.

Pana de Craciun nici nu m-am gandit la “acasa”… am muncit cot la cot cu el si cu o mica echipa, ca sa cream totul in firma: procese, analize, traininguri, demo-uri, munca de cercetare, munca editoriala, etc. Si in tot acest timp… nu m-am plictisit! Ba mai mult, imi placea la nebunie ceea ce faceam!

Intre timp, am inceput sa daram zidul din jurul meu si sa descopar resurse nebanuite, din simplul motiv ca se credea in mine. Ii respectam atat de mult, incat am putut sa accept modul lor de a ma vedea ca fiind modul in care sunt: capabila si neinfricata. Ca dovada ca in decembrie am renuntat la fumat (dupa 10 ani si o multime de incercari nereusite)… Nu mai aveam nevoie de “carja” aceea… Eram in apogeu!

Probabil as fi fost in continuare cea mai fericita versiune (feminina) a lui Sancho Panza, daca evenimentele dintr-o dimineata (inca rece) de martie nu s-ar fi petrecut. Intrasem in biroul lui sa il salut inainte de sedinta, cum faceam in fiecare zi ca sa ii amintesc niste puncte de discutie sau sa ii spun vreo idee noua la care lucrasem in noaptea precedenta, cand l-am vazut ca nu era singur ci cu celalalt asociat al companiei. Un domn de vreo 70 de ani, veteran al AI-ului, care nu a fost lasat pe dinafara povestii intamplator, ci pentru ca in universul meu de atunci era doar un personaj de figuratie. M-au privit amandoi cu subinteles si am iesit, nedumerita despre subiectul acestei intalniri. La acel moment eram (si inca sunt) unul dintre cei mai vechi angajati ai firmei, in general implicata si informata despre deciziile luate — daca nu din alt motiv, atunci macar pentru ca eram aghiotantul managerului iar el promova transparenta completa.

La sedinta care a urmat dupa cateva minute, domnul Asociat a anuntat ca de azi inainte Managerul acestei echipe va fi repartizat intr-un alt rol (periferic) fiindca acolo este mai mare nevoie de el. Am spus ca am un gol in stomac cand urmeaza ceva important? De data asta aveam o tornada! Viata avea sa mi se schimbe radical, si desi inca nu stiam in ce fel, eram sigura de asta. In seara aceea m-a sunat si mi-a explicat ca nu a avut nimic de a face cu aceasta decizie si ca va demisiona. Co-fondatorul tehnic facea pe Richelieu iar eu ma simteam din nou la Curtea Frantei. ***

Fast forward in ziua de azi, cand dupa acest coup d’etat, noul stil de management improvizat a creat o atmosfera exact opusa celei de la inceput: paranoia intre angajati, lipsa de chef de munca, teama de a vorbi, barfa, backstabbing, iar in mine, epuizare.


Originally published at artdaimer.wordpress.com on July 26, 2017.

Georgi Bigea

Written by

An unexamined life is not worth living. Questioning everything. Optimal living. Polymath. Storytelling & strategy 📮iamgeorgiabee@gmail.com

Welcome to a place where words matter. On Medium, smart voices and original ideas take center stage - with no ads in sight. Watch
Follow all the topics you care about, and we’ll deliver the best stories for you to your homepage and inbox. Explore
Get unlimited access to the best stories on Medium — and support writers while you’re at it. Just $5/month. Upgrade