O poveste cu copii

Merg eu grabit pe la ora pranzului pe aleea hipsterilor prin downtown Denver incercand sa depistez o terasa mai rasarita unde sa infulec ceva ca sa am motiv sa incerc inca o bere locala, cand imi sare in cale o negresa cam bondoaca, cu par roz si cercei pe te miri unde, tatuata manecute si pe gat pana sub barbie.
“Hi”, imi zice privindu-ma drept in ochi.
Eu sunt flamand si asta inseamna de obicei ca am rabdarea scurta si caritatea pe sponci, asa ca incerc sa o ocolesc prin dreapta fara sa incetinesc, zambindu-i larg si aratandu-i cu ambele deshte castile din urechi ca sa ii fie clar ca imi vorbeste degeaba, ca n-am de gand sa aud nimic. Ea fandeaza si imi taie calea, imi intoarce zambetul la fel de larg si gesticuleaza indicandu-mi cum anume tre sa procedez ca sa imi extrag castile. Eu imi amintesc ca unul dintre principiile fundamentale ale filozofiei personale de viata pe care incerc de ceva vreme s-o implementez, “Be Kind”, e sa vorbesc deschis si din suflet cu oricine vrea sa vorbeasca cu mine, asa ca decid sa nu fiu ipocrit si ma opresc:
“Hei, ce faci?”
“Trebuie sa salvezi un copil acum”, trece ea la subiect fara alte politeturi.
Eu oftez ca si cum exact asta planuiam sa fac, dar ma aflu intr-o imposibilitate, si ii zic ca n-am nici un ban la mine, nu umblu cu cash, asta e, imi pare rau.
“Nu vreau cash, cash-ul e o idee foarta proasta, nu ar trebui sa dai oricum cash pe strada necunoscutilor pentru ca nu ai cum sa verifici cum vor fi folositi banii tai. Eu am nevoie de un card de credit sau de un cec”, imi raspunde ea dintr-o rasuflare.
Mie mi se trezeste un modest interes profesional si ma mananca in cur s-o intreb: “Pai bine si ce faci cu cardul meu, ca doar n-o sa ti-l dau sa te duci cu el acasa. Ai un POS la tine?”
“Uite cum facem”, zice ea in timp ce scoate din poseta o tableta prapadita, “imi dai datele tale, eu le introduc aici, tu semnezi si asta e tot.”
“Ok, nu zic nu”, bat eu in retragere, “dar as vrea sa stiu mai mult, nu stiu, nu aveti un site unde sa ma duc sa citesc despre ce copil ajut, cine e, de ce il ajut, cum il ajut? Banuiesc ca pot sa platesc si pe site, nu?”
“Poti, dar n-o s-o faci. Cel mai bine e sa iti povestesc eu acum tot ce e de povestit si daca ai intrebari, pot sa te lamuresc mai bine decat orice site”
“Sigur, dar ma grabesc, eram in drum spre hotel si trebuie sa ajung acolo in cateva minute, nu am acuma timp sa stau sa inteleg prea bine ce si cum”
“Nici o problema, mergem impreuna spre hotelul tau si iti promit ca pana ajungem acolo esti lamurit”

Inteleg intr-un tarziu ca discut cu cineva pregatit sa discute cu d-astia ca mine si capitulez razand: “Bine, hai, explica-mi”
“E simplu”, zice ea in timp ce scoate din aceeasi geanta dubioasa un A4 plastifiat pe care e desenata o harta a lumii cu vreo douazeci de tari inrosite. “Tu ne dai noua 28 de dolari pe luna si noi alegem un copil dintr-una din tarile astea si ii trimitem banii. O sa iti zicem ce copil am ales, o sa iti trimitem detalii despre el in fiecare luna, o sa poata sa iti scrie daca vrea, o sa poti sa ii scrii daca vrei si, daca o sa vizitezi tara respectiva, o sa te ajutam sa te intalnesti cu el si sa il cunosti personal”
Eu cad pe ganduri cu harta de plastic in mana. In cateva din tarile inrosite, Guatemala, Columbia, Filipine, El Salvador, am fost cu treaba si m-au marcat, mi-au redefinit in minte saracia intr-o perioada in care eu inca mai credeam ca sa fii sarac inseamna sa nu ai bani sa iti platesti factura la Vodafone. Nu mai zic nimic si ma apuc sa imi completez datele in aplicatia de pe tableta.

Ea ma intreaba ca sa treaca vremea cat ma chinui eu sa lovesc cu crenwurstii tastele virtuale:
“Si, cu business in Denver?”
“Nu, ii raspund, eram in apropiere si m-am decis sa dau o fuga pana aici peste weekend. Mi-am dorit mereu sa vizitez Colorado. Stii, sunt fan South Park”
“Unde anume erai in apropiere?”
“Dallas, Texas”, ii zic fara sa imi ridic ochii din tableta, apoi o aud cum tace si adaug:
“E la mai putin de doua ore de zbor de Denver si am zis ca daca tot sunt acolo, as putea sa vin si pana aici”
“Dar de unde esti, de fapt?”, ma intreaba cu o voce usor schimbata
“Romania”
“Ah, Romania, I see…”
Am ajuns intr-un punct in care tre sa bifez ca sunt de acord sa platesc cel putin doi ani luna de luna si ma simt usor nesigur. O intreb:
“Nu pot sa semnez pe mai putin timp? Doi ani mi se pare imens, habar n-am ce se poate intampla in doi ani.”
“Nu, doi ani e minimum. Nu ne putem juca cu sperantele copiilor, banii astia fac diferenta pentru ei si nu putem sa ii amagim ca sa te razgandesti tu peste trei luni si sa ii lasi balta. Daca ai probleme financiare si nu poti sa platesti, ne anunti si platim noi in locul tau o perioada astfel incat copilul ales de tine sa nu sufere.”
“Aaa, nu, nu ma gandeam la probleme financiare”, zic eu repede ca sa fie clar ca nu-s sarac si nici nu intentionez sa devin. “Nu, dar poate expira cardul, poate ma mut inapoi in Romania, habar n-am, orice se poate intampla”
“Nici o problema, iti dam un numar de telefon 1–800 si suni acolo si le zici cardul nou sau cardul din Romania si continui sa platesti”

Intre timp, eu scrijelesc la adresa si cand vede ca stau in Georgia incepe sa mustaceasca:
“Ahaa, Georgia, cum iti place in Georgia?”
“Pai, am ajuns in Denver abia aseara pentru prima data in viata si m-as muta aici si maine. Ti-am raspuns?”
“Hehe, asa gandesc si eu, dar ma rog, eu sunt subiectiva, ca am trait toata viata aici, aici mi-am luat diploma de licenta…”
“Dar ce diploma ai?” o intreb curios in timp ce ea imi ia tableta din mana ca e clar ca nu ma descurc.
“Peace Science”
E randul meu sa tac cu ochii bulbucati:
“Exista asa ceva? Pai si ce ai studiat?”
“Pai se stie ca majoritatea razboaielor s-au declansat pentru controlul resurselor naturale si noi studiem cum anume pot fi realocate aceste resurse si cum se poate coopera local pentru a se evita razboaie viitoare”
Eu dau din cap apreciativ, ca stiu ce greu e sa raspunzi intr-o singura fraza cand esti intrebat o intrebare de genul asta. Eu am facut o facultate mult mai prozaica, respectiv contabilitatea, si n-as fi in stare sa explic ce dracu am studiat acolo asa succint. Bine, exista mai multe explicatii pentru asta, dar detaliile ma dezavantajeaza..

Intre timp, ajung la partea in care trebuie sa aleg copilul.
“Alege o tara in care ti-ar placea sa mergi”, imi sugereaza ea.
“Daca mi-ar placea mie sa merg acolo, probabil ca nu e tara in care copiii au cea mai mare nevoie de ajutor”, ii raspund si bifez “oricare”
“Ce grupa de varsta? 0–4 ani, 4–8 ani sau 8–12 ani?”
“Habar n-am si nici nu cred ca conteaza. Aleg orice”
“Baiat sau fata?”
Ehh, de data asta nu imi mai este indiferent, pentru ca sufletul imi zice sa ajut o fetita, dar descopar ca nu pot sa imi verbalizez optiunea emotionala. Tac un pic, lovit de absurdul a ceea ce facem noi acum si aici, in strada plina de soare, printre oamenii care trec grabiti incoace si incolo. Imi imaginez toti copiii mici si prapaditi din douazeci si ceva de tari amarate aliniati in fata mea intr-o multime ce se pierde dincolo de orizont, iar eu stau ratacit si intimidat in fata lor si trebuie sa arat cu degetul unul, unul singur, un singur copil, un baiat sau o fata, care o sa aiba ceva pe masa o data pe zi pentru ca l-am ales eu din deget.
“Nu pot sa aleg”, ii zic incet si gatuit.
“Stiu, mi-as dori sa nu mai intrebam asta”, imi raspunde ea pe acelasi ton scazut, cu o emotie in voce ce ma surprinde. Imi ia tableta din mana si alege in locul meu un baiat.
Si asta e tot, am terminat.
“Un ultim lucru”, imi zice ea in timp ce eu dau sa plec.”Esti de acord sa dai feedback despre discutia cu mine?”
“ Sigur, Cherise.” ii zambesc eu cu caldura. “Si o sa zic ca “You did good”. Ai convins un strain sa ajute un alt strain timp de doi ani si asta nu are cum sa fie o treaba usoara”
“No, you did good”, imi raspunde ea zambindu-mi inapoi. “Ai salvat un copil in drumul tau spre hotel”

Imi pun castile la loc in urechi si o iau din nou la pas catre terasa. Descopar insa ca nu sunt deloc multumit de ceea ce tocmai s-a intamplat. Dimpotriva, ma simt exact ca o gospodina slaba de inger care a cumparat la insistentele unei colege cu interes o razatoare Werner de care n-are nevoie si pe care nu stie la ce s-o foloseasca si care merge acum cu pasi marunti spre casa fara sa scape nici o privire spre sacosa prin care se vede conturul acuzator al inutilului obiect casnic si care se pregateste sa dea ochii cu barbatul si sa ii suporte bodoganelile interminabile.

Si ma apuc sa imi investighez emotiile, ca sa inteleg de ce o fapta buna imi lasa un gust amar. Sigur nu e vorba de bani. Platesc 7 dolari pe luna la FallenLondon, un joc online unde sunt un fel de vampir detectiv intr-o Londra alternativa doar pentru luxul de a avea doua lumanari a cate douazeci de action points in loc de una cat au aia care joaca pe degeaba. Nu imi convine sa imi dau cardul si datele unui necunoscut in plina strada, e o senzatie de nesiguranta inerenta in chestia asta. Dar, pe de alta parte, nu am nici o ezitare sa dau cardul de cateva ori pe zi chelnerilor prin toate restaurantele prin care mananc si se stie ca breasla ospatarilor nu straluceste pe firmamentul cinstei si onorabilitatii. Sau poate ca asta e explicatia, poate ca n-am incredere ca banii mei vor fi folositi pentru ceea ce i-am dat. Poate ca cineva va folosi banii mei si ai altor fraieri ca mine ca sa isi ia un iaht si cateva mertzane. Imi dau seama insa ca platesc in fiecare luna o treime din salariu taxe la stat si, in cazul asta, stiu sigur ca sunt unii care isi iau iahturi si mertzane din banii mei si ai fraierilor ca mine, dar tot platesc ce e de platit. In fine, nu imi place de mine ca ma simt un pic trisat, mi se pare ca-s meschin si ma hotarasc ca nu vreau sa fiu genul de om care nu poata sa aiba incredere intr-o hipioata negresa bondoaca cu par roz, tatuaje si cercei doar pentru ca nu o cunoaste.

Decid sa uit toata intamplarea, ma asez la masa, comand o salata cu seared ahi tuna si o scotch ruby ale, postez pe facebook cum m-am decis eu sa mananc mai putina carne ca imi e mila de animale uitand convenabil sa mentionez ca pasiunea pentru sashimi imi limiteaza serios empatia pentru nanoincrengatura pisces din regnul animal si mananc agale in timp ce dau din cap pe muzica si ma uit la hipsteritele dezvelite ce au iesit la plimbare pe pietonala. Cu a treia bere vine si nota si eu am uitat demult de Cherise, dar mi se intoarce in minte cand vad totalul: 27 de dolari si 50 de centi.

Show your support

Clapping shows how much you appreciated Radu Ghelmez’s story.