Duminică, 9 octombrie 2016

Ziua Taberei de Proiecte

Mi-a povestit Călin că Radu Petrescu, autorul lui Matei Iliescu, a scris în jurnal în fiecare zi a vieții lui. Aș fi mulțumită dacă aș scrie puțin măcar în zilele în care mă trezesc direct din vis cu fața umflată + gura uscată + nasul înfundat.

Abia m-am trezit acum din visul despre derizoria Tabără de Proiecte întinsă pe bucăți mari de pămînt de la malul rîului pînă spre deal și acoperită de niște smocuri de iarbă uscate și ciufulite. Proiectul Meu fusese respins de o Comisie Coruptă și rămăsesem cu o suferință sfîșietoare, pe care abia reușeam să o tîrăsc de colo-colo. Între timp, Proiectele Aprobate își începeau existența. Oamenii din Tabără plecau cu cățeii lor în vacanțe organizate în alte zone ale Taberei. Eu nu puteam decît să plîng. Clocoteam de jale în toată prima jumătate a corpului. O femeie cu părul scurt, făcut permanent, mă însoțea peste tot și citea încontinuu Proiectul Meu, plină de bunăvoință. Amabilitatea ei nu mă consola deloc. La un moment dat, a exclamat: „Ah, am ajuns la partea despre Johnny Nash!”. M-am chinuit să țin minte numele și l-am căutat acum pe google, cum am căutat și Ida Ion acum un an, după un vis care se chinuia — la fel de disperat — să îmi deschidă odată ochii.

(Îmi mai amintesc o scenă în care eu făceam pipi pe podeaua înclinată a Cabinei de Toaletă cu pereții negri, fără ușă, iar la cîțiva centimetri de mine Călin îi dădea informații unui polițist despre o altă femeie din tabără. Polițistul i-a spus că în schimbul informațiilor o să-i facă „pașaport onorific” argentinian. Eu n-aș fi pîrît pe nimeni și m-am temut că neglijența lui Călin o să ne poarte ghinion.)

Cu mintea asta amețită de acum mă tot gîndesc că genunchiul sugrumat de panglici de la Bravo, ai stil, chistul meu hemoragic și fătul căruia îi bătea inima într-o sarcină extrauterină (l-a pomenit doctorul pe holul spitalului acum două zile) fac parte din aceeași specie de suferințe.

I can see clearly now the rain is gone.