Joi, 1 septembrie 2016

Ziua dramelor secrete

Azi-noapte am avut un vis schimbător. Mă îmbrăcam cu tot felul de haine elegante și strălucitoare, iar cînd mă uitam în oglindă mă vedeam cu o căciulă în cap, gri, tricotată, căzută așa pe-o parte, ca și cum m-ar fi tras cineva de moț în semi-bătaie de joc, și cu un ilic în dungi cenușii, pînă la buric, tricotat și el, mic ca pentru o fetiță de clasa a III-a.

❤ de Ioana Daria Petrescu ❤

Dacă ar vedea toată lumea urmele de soare care pătează la ora asta (5 după-masă) perdeaua din bucătărie, sau plantele îmbrățișătoare de la toate ferestrele, mobila frumoasă și accentele tradiționale din casă, majoritatea n-ar înțelege cum de stau aici cu toate corăbiile înecate, într-o stare în care nu pot să fac ceva nou și productiv, abia reușesc să trec prin cîteva notițe; tocmai acum, cînd nu e nici cald, nici frig, nici lumină, nici întuneric, nici foame teribilă, iar pentru sete e un pahar plin cu apă pe masă. Chiar nu e ușor să ghicești ce dramă din asortimentul mic-burghez se consumă de fapt în casa asta. Poți fi ușor păcălit de firea mea prăpăstioasă.

Am citit zilele trecute un articol care avea în el fraza „Mi se învălmășesc gînduri prin cap, pe unele le-aș scrie, pe altele nu, că-s doar ale noastre și oricît m-aș dezvălui eu, nu chiar totul e de spus”. Exact ceea ce „nu e de spus” m-ar fi interesat să citesc. Exact ceea ce „nu e de spus” mi-ar plăcea să scriu despre mine și despre toți membrii familiei mele, despre absolut toți prietenii, colegii și cunoscuții. Fiecare are un secret mare de tot, o dependență, o sărăcie, o atracție, o neputință, o frustrare, o respingere, o urîțenie, o boală, și asta numai din puținul pe care l-am aflat sau pe care îl intuiesc eu. Sînt sigură că în spatele lui se ascund ciorchini întregi, colonii de secrete putrezite unele sub altele. Ar fi culmea să nu fie așa. Dacă pînă și eu am adunat drame cu nemiluita, în condițiile în care nu prea ies din casă, îmi imaginez cît de tare se complică lucrurile cînd umbli de colo-colo, te întîlnești cu mulți oameni, te închizi cu ei în birou, te îmbrîncești cu ei pe stradă, te tăvălești cu ei pe iarbă, te tratezi la ei + mai și vorbești vrute și nevrute în tot timpul ăsta.

Acum 2–3 săptămîni, Oana m-a rugat destul de insistent să scriu în jurnalul meu despre ce i se întîmplă ei în ultima perioadă. Trebuie să mintă mult, iar cînd spune adevărul gura ei povestește numai grozăvii, rîde în hohote, stă nedormită, apoi se cumințește și peste cîteva zile o ia nerăbdătoare de la capăt. Sînt ocazii în care ajung să o detest și coincid cu momentele în care îmi mulțumește că sînt alături de ea. Oamenii au uneori o putere fermecată cu care te transformă din prieten în amant fără să-ți facă nimic.

(Am ales cîteva fotografii din ultimul an care seamănă cu secretele mele:

De exemplu, și „Ulrich și Agathe” e tot un secret, doar că el nu poate fi fotografiat.)