Sîmbătă, 14 aprilie 2018

Ziua #exesofig, prima pagină de jurnal de anul acesta

M-am trezit singură. De fapt, în această casă din anii `20 nu sînt niciodată singură, pentru că aici locuiesc în continuare primii ei oameni. S-au micșorat încetișor în timp, iar acum și profesoara, și elevii cărora le preda lecții de pian au ajuns la dimensiunea de un milimetru, ca personajele din povestea pe care o citește Ina pentru fetița ei.

Am vorbit la telefon cu Sam și a menționat succint cîteva lucruri despre instagramul lui Călin. Mă bătea direct în cap soarele dintre epilatul pe picioare și îndepărtarea pielițelor moarte. Cel mai prietenos motan al casei — s-a dovedit a fi criminal cu sînge rece cînd l-am văzut cu un porumbel zbătîndu-i-se între gheare — făcea baie în praful din curte. Într-un moment de curiozitate, l-am deblocat pe Călin pe instagram. Cred că am apăsat din greșeală de două ori pe același buton, pentru că în aceeași secundă i-am dat și follow. Mă gîndesc că dacă tot e în vacanță nu a văzut notificarea follow în timp real, care sper să fi fost anulată de unfollow, pe principiul „dacă nu s-a schimbat nimic, să irosim o notificare numai ca să zgîndărim buba narcisistă a unui user oarecare? Nu-se-merită!”.

Pentru că am menționat blogul în articolul care va apărea în numărul din mai al revistei Glamour, am fost nevoită să petrec toată noaptea trecută pe dreamsize.ro ca să încarc direct pe blogger pozele pe care nu le mai poate găzdui gratis photobucket. Insist să scriu cîte ceva despre mine în fiecare articol. Nu renunț în ruptul capului la fantezia Carrie Bradshaw pentru că este unul dintre cele mai puternice remedii împotriva anxietății morții. Sînt furioasă pe Călin din cauză că a șters definitiv un scurtmetraj experimental pe care l-am făcut împreună cu poze nud și poze cu natură, ca într-un montaj de atracții. Aseară am observat că linkul de pe dreamsize.ro este inactiv. Postase „Cannes Dallas” pe contul lui de vimeo, iar eu nu îl am în computer. Urăsc să pierd lucruri frumoase, dar bănuiesc că e și vina mea, dacă nu mă ambiționez să am singură grijă de ele. Eu nu am profitat de ocazia de a face pierdute niște texte importante pentru el, dimpotrivă, l-am tot rugat să și le salveze după ce am plecat de acasă. Și nici n-am povestit nimic, decît prietenelor mele, despre secretul din spatele acelor texte. Încă.

M-a impresionat ceva ce am citit în grabă pe instagramul lui, nu pot reproduce exact, dar reieșea cumva că animalele au un suflet mai bun decît oamenii?! De obicei nu iubește animalele, ba chiar am o oarecare bănuială că făcea mișto de dragostea pentru animale, dar o să aleg să rămîn plăcut surprinsă. Eu am reușit să salvez astăzi din cadă un păianjen cu picioarele foarte lungi și o furnică, înainte să dau drumul la apă. Plus mai multe furnici pe care le-am găsit în chiuveta din bucătărie, deși două au murit în timpul procedurii. Ca niște caramele topite, așa li s-au lipit cadavrele între degetele mele.

Spre seară, am primit două capturi de pe instagramul lui Peter. Durerea de acum este o formă de atașament față de eforturile pe care le-am făcut în trecut să avem o viață normală. Sînt pregătită pentru orice veste rea în ceea ce îl privește, din gogoașă m-am transformat în bolovan.

Nimic din ce am trăit astăzi cu Ina nu o să apară pe instagram. Nici salata noastră de spanac, lobodă, ridichi, avocado și leuștean confundat cu pătrunjelul, nici durerile de stomac pe care le-am îmbrăcat cu o cămașă asimetrică albăstruie. Nici paella pe care am înfulecat-o pe stradă direct din casoletă, în timp ce Carmen trecea prin fața noastră, foarte frumos vopsită, săltînd pe niște papuci cu platformă medie, în stilul ei. (E a doua oară cînd ne întîlnim întîmplător în ultimele două-trei săptămîni și pare că nu mai are de gînd să vorbească vreodată cu mine.) Nici conversația pe care a citit-o Ina pe telefonul meu, în care se menționează plimbările pe mare cu barca bătrînului pescar irlandez și povestea pentru copii scrisă în tandem în fiecare iarnă. Nici strecurarea noastră disperată printre oamenii buluciți pe Calea Victoriei. (O secundă, părculețul din fața bisericii Crețulescu a strălucit feeric ca Parque da Cidade din Porto, unde m-am perpelit acum 2 ani în gălăgia de la Primavera Sound.)

Astăzi am îmbinat un fel de îndrăgostire din oficiu de toți oamenii de pe stradă cu insuportabila senzație de irascibilitate (mi-a trecut ciclul de cîteva zile). Nu am avut încă curajul să descarc pdf-ul cu cartea de nutriție GATA PAGINATĂ la care lucrez încă de vara trecută pentru editură, cu o doctoriță foarte drăguță cu mine.