Micul Prinț

Spectacolul poeziei sau despre cinetica visului

„Hallo!” „Hallo!” și nabokovian ar fi putut continua așa: „Hello, person!”, „You, Person!”. Cine a răspuns? Neregizat, din public, un copil: „Daa!”. Așa a început Micul Prinț, un spectacol despre căutarea unei limbi comune între puritatea și delicatețea imaginativă și mecanica comportamentală contemporană. Un cromatic extaz de muzică și dans. Nu muzică pur și simplu, nici bucăți clasice, nici Beat it-ul lui Michael Jackson, ci sunete de imperceptibile înfloriri și de explozive deveniri sau pierderi. Nu dans. Gimnastică a emoțiilor, în care suavele unduiri și planări onirice sunt întrerupte de frenetice salturi, de smucituri și de prăbușiri.

Este și un spectacol al melancoliei anunțat de nuanțe de roșu, albastru și violet tăiate de galbenul dat să evidențiaze importanța scenică a personajelor. Dacă Micul Prinț îmbracă un costum galben-verzui ce anunță venirea sa cosmică, din alt spațiu, personajul-ispită, șarpele sclipește în luminile dezirabilului care atrage precum lampa fluturele ce va arde.

Zînele-aripi, brodate din petale și fulgi, lumea străină de posesiune întră în coliziune cu cea a dorinței vindecată superficial cu pastila satisfacției de moment (personajul care își dorește fusta, pntofii, pălăria, mărgelele), cu a cutiilor de Coca-Cola și a telefoanelor mobile, a instantaneelor și a clișeelor. E vorba aici despre setea propriu-zisă a pilotului, concretizare a nevoii vitale și despre cea a scurgerii iraționale de viață, despre vizualizarea procesului de prefacere (înflorirea sau ofilirea) și despre ignoranță sau asumare firească a datului.

În monocromele lor costume, personajele din această ultimă lume, deși mature, bîguiesc, vorbesc precum copiii: „ept” (drept) „asca” (casca), „eau” (vreau) etc. Ele se rezumă la cuvîntul de desemnat, la primar, la comunicarea fără substanță. În plus, fără să știe, în jocul imitației lor, în care fie fac pe generealul, fie pe cîntăreața de operă, nu devin copii, ci se golesc de personal. Îngînîndu-se, ele nu-și răspund. Deci, cum l-ar fi putut ele auzi pe micul prinț strigînd, „Hello, person!”? Cum ar fi putut să-l vadă dacă, neprivind-ul, îl fotografiază? Nu e de mirare că, deși surprins de toată această noutate de pe Pămînt, Micului prinț i se face dor de puritate, de acel trandafir dantesc, de „floarea lui”. Întors spre sine însuși, prințul se retrage în bula lui, se duce în el acasă, activîndu-și sistemul de apărare insuficient împlinit de casca pe care o poartă. Alături de floare, prințul demonstrează că, protejîndu-și iubirea (de orice natură ar fi ea), el are de fapt grijă de tot sistemul său poietic și poetic.

Micul Prinț este un spectacol care îi amintește ochiului să asculte, să-și închidă pleoapele în afară ca să le deschidă pe dinăuntru.