The Everything Burrito: Între Europa și Asia — aroma realității de sine cu Filip
Gustul pentru călătorit l-am simțit de pe la 10 ani, când profa de Disciplină — dacă îmi amintesc bine — ne ducea în excursii prin țară. Îmi doream așa de tare să călătoresc încât la 16 ani, m-am trezit singură în avion în drum spre Barcelona, orașul care avea să devină casa mea de suflet. A fost un moment marcant din viața mea, nu doar pentru că mi-a stârnit pofta de a călători și a descoperi lucruri noi, ci și pentru că mi-a dat avântul de care aveam nevoie să ies din depresie: gătitul.
Prietenii mei au avut un șoc atunci când le-am spus ce o să fac. Au făcut un fel de intervention cu mine — îmi spuneau că ce-o să mă fac, cum o să mă descurc, nu mă gândesc la viitorul meu? spune Filip. În două săptămâni împlinește 35 de ani și spune el că poate a fost un midlife-crisis care la împins să facă asta sau poate experiența de viață, timpul ăsta de 35 de ani care pur și simplu l-a adus aici.
În urmă cu 5 ani s-a apucat să strângă bani pentru o casă, că așa era moda.
Își cumpăra ultimul gadget. Îi plăcea să fie în centrul atenției. Până când viața a prins un gust așa, de saturație.
A donat absolut tot ce avea în apartamentul pentru care plătea chirie degeaba, pentru că lucra o săptămână într-o țară, o săptămână în alta, iar apartamentul devenise doar un loc de trecere și depozitare. A donat obiecte de la televizor, până la X-Box și a rămas cu ghiozdanul cu haine, acte și telefon cu care dezvoltase oricum o relație timp de 3 ani. Pentru că doar de asta avea nevoie să descopere rețeta fericirii de nomad.
A renunțat la cei 14 ani într-o companie pentru o călătorie fără planul bine definit prin Asia. A mers pe instinct, pe dorința de a face ce vrea, când vrea, fără să fie constrâns de ceea ce vede în jur. Mi se pare că suntem foarte înrădăcinați în dependență — noi, cei din Europa — dependența de ideea de a avea, de a pune deoparte că nu știi când îți trebuie. Dacă nu ai, trebuie să ai. Facem sacrificii stupide pentru lucruri precum o casă mare de care nu ai nevoie, trăim cu rate la bănci și credite. Este un efort apreciat, nu mă înțelege greșit, dar în opinia mea, prost investit. Adică, what’s in it for you în afară de materialul în sine?
Pentru el, fericirea sau mai bine zis, realitatea de care avea nevoie să se simtă fericit, realitatea în care trăiește el cu sinele, nu cu exteriorul are încă mirosul de curry de pe străzile din Sri Lanka. Mi s-a făcut apă în gură când povestea cu atâta pasiune despre oamenii de acolo, despre arome și bucuria, însemnătatea și gustul mâncării de acolo.
Dar înainte de mâncarea din Asia și din restul Europei — pe unde am mai fost eu — trebuie să guști ciorba de perișoare a lu’ buni de la Brașov. Nu există mâncare mai bună ca aia. Nici pastele din Italia, nici fructele de mare din Portugalia, nici curry-ul din Asia nu se compară cu ciorba ei de perișoare.
Și cu ciorba de perișoare în suflet, am încheiat discuția de 1h în care am trecut prin scenarii și mirosuri diferite, și parcă mă vedeam acolo pe plaja din coasta vestică a Asiei unde, surprinzător, nu a dat de fructe de mare, ci de un sacrificiu culinar pe care mulți dintre noi poate nici nu îl realizăm, pentru că în bula noastră nu există sau nu e prezent atât de des.
Pentru noi, a ieși în oraș este o chestie fancy, un ritual de socializare, un date. Pentru ei mâncare e mainly pentru supraviețuire. Ei mănâncă pentru că le e foame. Acolo prețurile nu sunt pentru imagine, ci pentru consistență. Noi suntem privilegiați, și implicit, mofturoși. Până și eu, când îmi făceam ceva cu ceapă, jumate o aruncam că trebuia să aibă ceva. Acolo nu se aruncă nimic. Pe coasta vestică, spre exemplu, aveau marea la un pas distanță, dar ei mâncau pui și legume ca să poată vinde peștele și ce mai pescuiau.
Mi-a mai povestit — și parcă îi simțeam fericirea și îi auzeam zâmbetul prin telefon — cât de mult se bucură oamenii când mănânci. Te întreabă ce simți. Se bucură să împartă cu tine o farfurie în care zace o amintire de familie, căci fiecare rețetă se pasează în familie din generație în generație, cu câte un ingredient secret cum zic ei. Te face să te simți privilegiat. Mă simțeam eu bucuros de bucuria lor și mâncam mai cu poftă. Prima dată când am fost întrebat, nici nu știam ce să răspund. Ziceam curry curry. Dar apoi mi s-a zis că era și nucșoară, scorțișoară, turmeric — doamne, toate astea într-un sos? Și erau cu zâmbetul pe buze. Chiar ceva…extraordinar de fain.
Și în Europa, ce ți-a plăcut cel mai mult?
Creveții din Portugalia îți lasă gura aaaaa-ppppp-ăăăă. Cu un pahar de vinho verde care este un vin sec și light, ușor frizzante. Este poezie. Mi se face pielea găină numai când îți povestesc. Tot în Portugalia am mâncat super bine la LX Factory. Apoi, pastele din Italia. Nu mai știu cum se numește locul, dar dacă mă lași acolo, știu să te duc. Tagliatele făcute în casă cu sos de trufe. Am cerut pâine să șterg sosul rămas pe farfurie. Tu știi cum am lăsat-o? LU-NĂĂĂ. Băi, Ioana, nu am cuvinte. Mori. Un alt loc cu mâncare bună este în Amsterdam, lângă gara centrală. Un loc cu cei mai suculenți și delicioși burgeri. Aveau nume de Drag Queens, și atmosfera, decorațiunile, și gustul ăla de carne gătită pe grătar.
🍝 🐙 🍔 Pozele cu mâncarea din Portugalia și Asia sunt la sfârșitul articolului, ca să mă asigur că citiți tot înainte să degustați virtual din ele.
În Asia am mâncat linte sub orice formă îți poțu imagina. Au un fel de mâncare care se numește Dhal. Arată total neatrăgător, dar gustul este excepțional. Acolo, la restaurantele locale, îți dau o tavă de inox cu mai multe compartimente și e totul pe regim all you can eat. Îți trântesc acolo Dhal Top cu toate sosurile posibile. Mai e papadam — un fel de coajă de mămăligă de pe ceaun, dacă îți amintești, ca la țară. Padapam-ul în formă de rulou, dar gol, în combinație cu sosuri, e un deliciu pur și simplu. În Sri Lanka mi-a fost servită o masă în care aveam un bol de orez alb, simplu, și lângă, vreo 9 feluri de mâncăruri cu curry și un bol cu cocos ras, chilli și lime.
El zice că numai din felul în care oamenii prețuiesc mâncarea și ingredientele îți poți da seama de ce înseamnă perspectiva pe care o ai asupra vieții. Acolo mâncarea nu e doar parte din cultură, e și ceva fără de care cultura nu ar exista, și e prețuită în mod egal cu alte lucruri care alcătuiesc viața.
Ce cred că nu a realizat lumea despre mine este că m-am schimbat și nu mai sunt deloc același Filip. Mi-au spus câțiva prieteni că au observat cum m-a schimbat acest drum, însă doar câțiva, Sincer, nici nu mă mai interesează ce crede lume, doar m-ar bucura dacă oamenii apropiați ar vedea toți că sunt fericit eu cu mine acum. Ce gust a avut călătoria? Încă miros curry-ul. E clar că eu nu eram fericit într-un apartament sau cu un apartament mai mare, multe chestii. Dacă cineva așa definește fericirea sau pentru ei, asta înseamnă fericirea, atunci să trăiască împăcați cu asta. Mie și dacă-mi dai doar 1000 de lei caut unde pot să merg cu ei. Nu-mi trebuie mai mult decât ghiozdanul cu haine, actele și telefonul să mă ghidez ca să fiu fericit. Banii? Am încredere în mine că bani pot să fac cu cunoștințele pe care le am, iar dacă nu știu să fac ceva, orice, învăț, nu-i problemă. Dar nu mă mai întorc la a sta într-un apartament sau a avea o rutină, că mă simt ca într-o cușcă. Deja îmi tremură degetul când îți zic asta, de la anxietatea pe care mi-o provoacă gândul.
Filip s-a întors în România de curând. Nu că ar vrea, dar situația i-a impus asta. Coronavirusul, nu altceva. El zice că nu a făcut nici măcar o treime din călătoriile pe care le voia, dar se termină cu virusul ăsta și pleacă instant. Arde în el pofta de a descoperi și mai multe locuri, și mai multe arome și inspirația pentru realitatea în care vrea el să traiască, nu în care nimerește.
Începutul ăla cu bass-ul de la Imagine Dragons — Believer mă motivează așa să fac chestii, să conquer the world. Îmi place Batman și Green Lantern. Și orice film cu supereroi. Dar nu puteam să nu îi cer să ne dea un sfat, așa ca de la nomad la ,,stătător”:
Băi, du-te, mergi, pleacă. Pe bune! Pune-ți chestii, îmbrăcăminte pentru 3–4 zile într-un ghiozdan, fără bagaj de cală, cu actele de om, de individ și pleacă unde vrei tu. Știi cum s-ar schimba lumea dacă oamenii ar ieși din cotidianul lor? Eu știi cum sunt acum? Eram așa de bineeeeee. Acum….? Mă mănâncă. Acum sunt aici, abia aștept să plec iar.
Pe Filip îl găsiți aici: https://www.instagram.com/filipedomar/
Filip călătorind, găsit aici: https://www.polarsteps.com/filipventures/2898291-the-sabbatical
Și acum, masa este servită.
