Destinul abandonaților

Laborator Narativ
Jul 24, 2017 · 8 min read

de Alexandra Mîniosu

Lumina obscură a stâlpului ce servește pe post de sfeșnic zecilor de suflete obosite, pâlpâie odată cu încercarea a multora, de-a-și mistui durerea interioară în paturile reci. Îți îndrepți privirea spre etajul doi al Spitalului de Psihiatrie „Elena Beldiman”. Din când în când, la geam se mai zărește câte o siluetă slabă. Vine să-și curețe amintirile cu aerul proaspăt de seară. Dar noaptea aduce cu ea trăiri pe care nu le poți șterge cu buretele. Într-o lume doar a lor, sufletele pot fi ajutate doar de alte suflete.


Înaintezi spre scările din marmură proaspăt lustruite cu mici furnicături în gât, de parcă tocmai ai înghițit un fir de păr. Pătrunzi în secția de psihiatrie. Până la etajul unu, privirea se plimbă curioasă pe pereții de un alb imaculat, decorați cu tablouri viu colorate. Liniștea profundă adâncește golul în stomac și creionează atmosfera care te acaparează încetul cu încetul. Brusc, simți cum te lovești de umărul cuiva. Asistenta Paula. Ființa cu cei mai blânzi ochi pe care-i văzusem. Ai zice că nu se potrivește deloc cu locul, dar vocea sa reușește să mai încălzească puțin zidurile înghețate. „Se odihnesc după o zi plină”, rostește aproape șoptit, moment în care ne îndepărtăm cu pași silențioși de ușa de culoarea cojii de cartof, după care-și trăgeau sufletele suferinzii.

Copilăria

De afară se aude gălăgie. Cu bărbia sprijinită în palmă și privirea pierdută în peisajul ce se întrezărea printre ramurile teiului înflorit, observ pe fereastră cum o minge se rostogolește până ce se lovește de zidul clădirii impunătoare. „Când vremea este suficient de plăcută, petrec mult timp în aer liber. Dar când e prea cald, devin agitați. Cu toate astea, iubesc soarele”, mă lămurește doctorul Dorofte. Halatul alb îi ascunde trupul, dar reușesc să îi intuiesc statura masivă datorită umerilor înalți. Cu o ușoară ridicare a mâinii, mă îndeamnă să-l urmez.

Îi găsesc acolo, în spatele gardului viu, îngreunat de florile parcă pictate din jurul parcului. Pasează mingea de la unul la altul, aducându-și aminte de jocurile unei copilării nu foarte fericite, iar entuziasmul li se citește pe chip. Sunt antrenați de strigăte scurte: „Rață, iar te-am atins!”, și par neobosiți. Cei de pe margine își îndreaptă atenția către ei, spre bucuria celorlalți, intervenind rareori cu câte un surâs. Unii însă, absenți, privesc pierduți în gol… „Nu toți se acomodează la fel de ușor. Dar știu că se bucură de această libertate. În felul lor. Asta e tot ce mă liniștește”, adaugă medicul, cu același aer calm cu care m-a obișnuit. Am scanat atent personalul spitalului, iar ce este cu adevărat special la ei, este calmul de care dau dovadă.

„Paula, nu știu cum să mă apropii de ei. Nu știu cum ar reacționa la întrebările mele, cum ar trebui să abordez subiectele sau dacă mi-ar spune ceva cu adevărat real…”, iar cuvintele-mi sunt oprite brusc de intervenția femeii, care închide silențios ușa. Se întoarce pe călcâie și revine pe unul din scaunele poziționate de-o parte și de alta a mesei lungi din centrul camerei. Stăm față în față. Își trece degetele cu lentoare printre buclele aurii ce-i cad dezordonate pe umeri și după ce își drege vocea, începe să-mi vorbească. Mă așteptam să-mi înțeleagă nesiguranța.

„Nu ai venit aici numai cu reportofonul deschis, ci și cu sufletul. De ce să îi privești pe acești oameni diferit, cu teamă? Închipuie-ți la câte pericole te expui în fiecare zi, pas cu pas. De ce nu te-ai feri de fiecare persoană ieșită în cale? Doar nu știi nimic despre ea. În schimb, ei sunt însemnați cu o imensă etichetă, nu-i așa? Cu faptul că îi credem nebuni. Dar când un membru al familiei sau un prieten apropiat se simte descumpănit și ne împărtășește izbucnirile emoționale, ce includ chiar și suicidul, simțim nevoia de a-i ajuta, de a le fi aproape. Pentru că îi iubim. Bolnavilor de aici nu li s-a dat nicio șansă, nici în fața familiei, nici din partea celor apropiați. Asta nu înseamnă că ei nu merită afecțiune. Nu merită să fie tratați cu superficialitate și ignoranță, ci cu încredere. E tratamentul lor.” Pe măsură ce o ascultam, simțeam un ciudat sentiment de vinovăție. Nu-mi doream să cred că i-am privit doar ca pe niște experimente de laborator. „În fiecare salon există cel puțin doi bolnavi cu studii superioare, cu o viață însemnată lăsată în urmă. Profesori, pictori, doctori, ce la un moment dat în experiența lor, au crezut că sunt inutili și lipsiți de valoare. Nu e tocmai plăcut ca la facultate să nu îți fie apreciată tema la care ai muncit ore în șir. Dar gândește-te la o întreagă viață refuzată de ceilalți.”

În copilărie a fost o elevă ascultătoare. A iubit școala. Îmi povestise cum era atentă la toate orele, după ce, acasă, învăța singură cum să-și rezolve temele. „Nu am fost niciodată cea mai bună elevă din clasă. Nu pentru că nu-mi dădeam silința, ci pentru că timiditatea îmi așeza mâna înapoi pe bancă atunci când voiam să-i răspund profesorului. Scoteau cu greu cuvintele de la mine, de asta cei mai mulți mi-au văzut adevărata stăruință în scris. Mereu mi-am dorit să fiu psiholog. După ce am scăpat de problema cu încrederea în propria persoană, credeam că e cea mai sigură meserie de a cunoaște oamenii. Oameni ca mine, ce te lasă să le descoperi sufletul, fără prea multe cuvinte. Însă lucrând aici, m-am cunoscut în primul rând pe mine. Am înțeles de ce am meritat o șansă și de aceea cred cu tărie în oricare dintre ei. În plus, sunt mai buni povestitori decât crezi.” Își remodelează buzele, luând conturul unui zâmbet încurajator.

Amintirile

Se odihnește la marginea patului. Contemplează asupra norilor colorați în dregradeuri roz și violet, anunțând lăsarea serii. Domnul T. mă invită să mă așez lângă el printr-un gest al mâinii. Au trecut ani buni de când fiica sa nu i-a mai trecut pragul salonului. De atunci privește în gol nesigur în așteptarea unei vești. I-a promis că-l va scoate de aici și că îl va duce acasă.

„Ca orice bătrân își dorește să-și petreacă ultimele clipe din viață în casa lui. O iubește mult și încă le mai povestește colegilor de salon cât de mult a muncit pentru ea. Iconița de pe pervaz este cea care îi mai ține amintirea vie. O ținea agățată pe perete”, rostește asistenta Camelia cu un glas scăzut, venită să-i schimbe branula unui alt bolnav.

Și ea era pe cale să-și piardă casa chiar înainte de a se angaja la spital. A făcut un împrumut pentru sora sa, cea care a și ajutat-o să o cumpere. „A plecat în Spania pentru un post de profesoară și mi-a promis că-mi va trimite banii. Cum am rămas fără părinți de mici, nu mă lăsa inima să nu o ajut. În scurt timp s-a căsătorit și din cauza responsabilităților tot mai mari, și a unui soț neînțelegător, abia a reușit să-mi achite datoria.”

De pe noptiera domnului T. se zărește o fotografie cu doi adulți și o fetiță cu cozi împletite. Erau așezați pe prispa casei. Îi pot ghici vechimea prin marginile îngălbenite și îndoite. Îmi indică cu vârful degetului brațul copilei. „Ea e Rodica. Era fericită că a scăpat de ghips după ce l-a ținut o lună întreagă când și-a rupt mâna”, își plimbă degetele tremurânde pe chipul ei. În primele zile aici, refuza să mănânce, se plângea de dor. Treptat s-a mulțumit doar cu speranța.

Îmi povestește cum a plecat pentru un trai mai bun în străinătate, într-o țară al cărui nume numai îl bâiguie, aruncându-și rareori privirea spre poza pe care o strânge în pumn. „Noaptea mă tot vizitează o femeie îmbrăcată în negru. I-am spus asistentei, dar nici de ea nu ascultă. Acasă nu mă deranja nimeni.”

În fiecare seară înainte de culcare se asigură că fereastra și ușa sunt închise. Își acoperă în întregime trupul cu pătura moale. Se gândește că va scăpa în acest fel de năluca ce-i tulbură somnul, până când se va întoarce în patul lui.

Vocile

Totul în jur e foarte tăcut. Lumina e estompată. Razele plăcute ale răsăritului creează jocuri de lumini pe peretele din fața mea și mă cuibăresc mai bine în fotoliu. Atenția îmi e captată deodată de strigătele din capătul holului și de pașii grăbiți ai asistentei Diana ce se îndreaptă spre un salon. Pacienta A. tocmai trecuse peste un coșmar.

„Nu știu cum puteți sta în gălăgia asta”, îmi spune doamna A. cu o priviră fixă. Își acoperă urechile cu podul palmelor și închide ochii până ce „vocile dispar de tot”. Nu-i dădeau pace de anul trecut, de când îl visase pe soțul său, mort de zece ani. „Cred că el e. Mă cheamă la dânsul”, își frământă buzele și mormăie încet câteva cuvinte prin care-i vorbește.

„Sunt zile în care este chiar liniștită. Îmi povestește despre băiatul ei avocat și nepotul de care doar a auzit, dar nu l-a văzut niciodată. Refuză să-l aducă în vizită, deoarece, spune el, nu vrea ca băiatul lui să rămână cu o astfel de amintire despre bunica”, ridică din umeri, fără să-i găsească o explicație. „Bunica mea a orbit în ultimii ani de viață, iar ochiul ei drept a suferit unele transformări. Arăta precum unul de sticlă. Dar Ema, fata mea, insista ca până atunci să o vadă.”

Are o slăbiciune pentru bătrâni. A fost crescută de bunici și i-a prețuit până în ultima clipă. „Pe cei tineri îi mai vizitează foștii colegi de serviciu, ori părinții. La cei bătrâni nu prea vine nimeni. Nu are cine să se mai intereseze de soarta lor.” Respirația mi se poticnește în gât. Nu îmi pot închipui cum e să fii lăsat de izbeliște.

La cei aproape 60 de ani, doamna L. încă mai cunoaște poezii pe de rost. Le recită când se plictisește sau până când adoarme. În cazul ei, vocile puternice din cap sunt cele care o ajută să țină minte versurile, „când mai uit câte un cuvânt.”

„Să îi cumpărăm bunicii ochelari de soare ca ai mei”, se roagă Ema de mama ei. „Pe mine mă dor ochii din cauza lui, cu siguranța și pe ea.” Sinceritatea unui copil de nouă ani e o lecție importantă pentru toți. Ce contează cu adevărat este iubirea necondiționată.

Teama

Se odihnește întins pe pat după aproape o oră în care s-a plimbat tulburat prin salon. Este cel mai receptiv dintre pacienți și cel mai bun povestitor, dar în unele dimineți se trezește hotărât că „trebuie să plece”.

„A încercat să fugă acum un an. Repetă că nu se poate liniști, iar ceva îl îndeamnă mereu să se tot ridice. Am vrut să-l ajut să se calmeze. Noaptea îi ascultam poveștile și părea că dorința s-a domolit, dar când intenționam să ies din salon, îmi spunea că și el își dorește să plece”, îmi povestește Paula, cu un nod în gât.

„Toți încearcă să-ți spună că fug de ceva. Fie de umbre, voci, stafii ce li se înalță în față, sunt convinși că le vor face rău. Îi îmbrățișez des, iar atunci când sunt prinsă-n alte treburi, mă cheamă singuri cu brațele deschise. Țin minte că într-o seară mă pregăteam să mă întâlnesc cu o veche prietenă pe care nu o mai văzusem demult. Doamna I. mă urmărea din pragul ușii cum merg spre ieșire. Mi-a cerut să o cuprind în brațe, pentru că mâine știa că nu o să fiu aici. Atunci mi s-a rupt sufletul”, oftează adânc și-și strânge buzele.

Iubirea

„O simplă discuție cu ei poate fi mai benefică decât administrarea unui calmant”, mă sfătuiește doamna Camelia. „Chiar dacă s-au retras demult din cursul normal al vieții, încă te întreabă de rude, vecini sau pur și simplu de tine. Și lor le place să asculte povești.”

Mă întreb cum de pentru ei contează existența celorlalți, chiar dacă de ei poate nu s-au mai îngrijorat prea mulți. Și mă întreb de ce ajungem să ne mirăm atunci când îi vedem legănându-se. „Încep să se balanseze sprijiniți de câte un spătar simțindu-se neputincioși.” Ca un copil ce-și așteaptă mama.

La etajul unu, domnul T. continuă să privească spre fotografia fetiței, în timp ce în salonul vecin, un alt pacient îi strânge la piept mâna doamnei Diana, ființa cu degete lungi și slabe, ca ale mamei lui.

Welcome to a place where words matter. On Medium, smart voices and original ideas take center stage - with no ads in sight. Watch
Follow all the topics you care about, and we’ll deliver the best stories for you to your homepage and inbox. Explore
Get unlimited access to the best stories on Medium — and support writers while you’re at it. Just $5/month. Upgrade