Feature: Rătăcit într-o lume oarbă

Laborator Narativ
Jul 24, 2017 · 7 min read

de Alexandra Mîniosu

O băltoacă aruncată ici-colo pe drumul nepietruit de ţară. Zgomotul de copite se întinde pe toată uliţa deformată. Plouase, o ploaie scurtă de vară. Dacă îţi încordezi privirea, vezi exact ceea ce trebuie să vezi, şi anume, o clădire mărişoară, dar destul de modestă, nonconformistă prin asimetria pe care o bănuiești a fi neintenţionată. Pare şubredă. „Nu voiam să plec.” Ionuț frământă între degetele subțiri marginile bluzei ce îi acoperă trupul firav. A împlinit 10 ani. Nu mai știe cum arată mama, Panseluța, sau pisica cu care obișnuia să se joace. De fapt, nu a știut niciodată. Vederea i-a fost luat încă de la naștere, iar lumina îi ghidează pașii nesiguri, cu vagi umbre, deseori înșelătoare. Ionuț a fost abandonat într-un centru de plasament la vârsta de 4 ani. An de an, mii de copii intră în sistem.

Abandonaţi la naştere sau mai târziu, când părinţii nu-i mai pot creşte din cauza sărăciei. 60.000 de copii şi tineri sunt sunt în grija sistemului de protecţie a copilului. Aproape 25.000 sunt cu dizabilităţi. La fel ca Ionuț, cei cu probleme mai grave de sănătate sunt și cei mai greu adoptați.


Oamenii care îi cresc, hrănindu-le viața afectivă, care le asigură dezvoltarea unui comportament normal, susținându-le ideile și interesele, prin educație și încredere, nu sunt doar echipe formatoare de caractere, ci mai mult decât atât: sunt familii spirituale. „Cel mai mult îmi doresc o familie adevărată. Un tată, o mamă, dar aș vrea și un frate cu care să mă joc”, îți spune Ionuț cu o voce blândă ce-i întărește dorința. „Nu îmi amintesc prea multe, asta pentru că eram foarte mic.” Încrețindu-și copilărește vârful nasului, ca și cum ar face eforturi pentru a-și culege gândurile, continuă brusc, pe un ton la fel de nesigur: „Știu bine batista mea albastră. Peste tot umblam cu ea. Am primit-o de la bunicul. El mă iubea mult. Obișnuia să mă legene pe picioare până adormeam.” Mama sa încă lucreză cu ziua prin sate, iar tatăl a dat de ani buni în boala alcoolului. „Mai au încă cinci copii. Trei fete și doi băieți. Nu stau în condiții bune, dar părinții insistă cu îndârjire să îi păstreze. Cei mai mari lucrează ca să-i mai ajute să se întrețină. Nu mai au mult și speră să se mute la casele lor, să scape de sărăcie”, povestește asistenta Ioana, cea care s-a interesat de familia lui Ionuț încă din primele zile în centru.

Cei puțini

În sala de joacă, zeci de ochi, de la cele mai verzi nuanţe, la tipuri de maro ce nu-ți trecuseră nici măcar o dată prin minte, te privesc cu căldură și curiozitate. Zeci de mânuţe mici ce-ţi cer prin gesturi directe afecţiune, buze întredeschise şi mai apoi, Ionuț. El nu poate să-și cunoască culoarea ochilor. Pare destul de retras, dar un zâmbet timid i se imprimă pe buze la auzul celorlalți copii. Mia, fetiţă micuţă, se tot învârte pe lângă el, întrebându-l câte ceva despre noua ei achiziţie, un telefon roz, de plastic, a cărui clapetă nu se ridică. E încântată şi-l pune pe băieţelul mai puternic decât ea să deschidă clapeta, însă nu nimerește butonul. Se lasă pe vine, plesnindu-și genunchii şi reuşește în cele din urmă să deschidă telefonul. Mia pleacă cu obrajii roşii şi părul bălai prins în fundiţe vechi, întorcându-se fericită, lângă ceilalţi copii. Ionuț simte. E bucuros că a făcut o faptă bună, fără să aștepte ceva în schimb. Îi place să-și facă prieteni. Deși au trecut mulți ani, speră de fiecare dată când vine cineva să îi viziteze, că-l va adopta.

Aproximativ 60.000 de copii sunt instituţionalizaţi în România, însă doar 1.602 dintre ei au fost declaraţi adoptabili în acest an, potrivit datelor centralizate de Oficiul Român pentru Adopţii. Numărul copiilor instituţionalizaţi continuă să rămână ridicat, în timp ce numărul adopţiilor se menţine scăzut, în ciuda eforturilor de relaxare a legislaţiei în domeniu.

Personalul insuficient, lipsa de interes, prejudecăţile, legislaţia, lipsa tribunalelor pentru minori, toate acestea sunt enumerate când cauți motivele pentru care majoritatea copiilor rămân în sistem până ajung adulţi, fără să aibă şansa de a fi declaraţi adoptabili, deşi toţi, indiferent de vârstă, de starea de sănătate sau de etnie au, teoretic, dreptul la o familie.

Un copil de 15 ani va fi mai greu de adoptat decât unul de cinci, iar unul bolnav, mai greu acceptat decât unul sănătos. Este responsabilitatea oamenilor „din sistem” să dea o şansă fiecărui copil, fie să se întoarcă în familia naturală, fie să aibă o alta.

Problema copiilor greu adoptabili

Dincolo de faptul că procesul adopţiei în sine este foarte sinuos, există dificultăţi majore şi înainte de începerea acestuia. Puţini se “califică” pentru a deveni adoptabili. Legislaţia în vigoare prevede că pentru fiecare copil, soluţia finală trebuie să fie reintegrarea în familia naturală sau adopţia.

Preşedintele Oficiului Român pentru Adopţii (ORA), Bogdan Panait, identifică mai multe obstacole, printre care şi faptul că Direcţiile nu sunt, aşa cum ar trebui, “avocaţii” micuților. În opinia sa, reprezentanţii Direcţiilor Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului ar trebui să dea fiecărui copil abandonat de familia naturală, şansa de a deveni adoptabil şi de a avea o a doua familie, lucru care, în realitate, nu se întamplă. Cu precădere, când este vorba de copii mai mari sau cu probleme de sănătate. Copilul greu adoptabil este definit în literatura de specialitate astfel: vârstă mai mare de 3 ani; apartenenţa din punct de vedere etnic sau rasial la categoriilor minoritare; cu probleme emoţionale, cu boli cronice, cu dizabilităţi fizice şi/sau mintale; a fost supus la diferite forme de abuz şi/sau neglijare severă; are mai mulţi fraţi şi, potrivit principiilor protecţiei copilului, ar trebui plasaţi împreună.

“Modificarea legislaţiei a fost un prim demers. Continuăm să monitorizăm situaţia şi vrem să găsim soluţii ca să ne atingem ţinta, aceea ca un număr cât mai mare de copii şi cât mai mici să fie adoptabili, pentru că ei se adoptă cel mai uşor. Ne dorim ca la un an de la modificarea legii, să avem peste 2.000 de copii declaraţi adoptabili în România, ceea ce ar fi o premieră”, spune şeful ORA.

Copiii cu dizabilități merită șanse egale

Preşedintele Federaţiei Organizaţiilor Neguvernamentale pentru Copil (FONPC), Bogdan Simion, consideră că adopţia, în România îndeplineşte doar prima funcţie, aceea ca un cuplu care nu poate avea copii, să devină părinți. Adopţia are însă şi o funcţie socială de solidaritate. „Trebuie educate familiile să adopte copii ca măsură de solidaritate socială, să ajute nişte copii, care nu au familie, să aibă una. Asta nu există. Este vorba şi de patologii, de handicapuri. În general se adoptă un copil sănătos şi cât mai mic. Nimeni nu vrea un copil mai mare sau cu handicap, sau cu probleme. Cei care se ocupă de adopţii ar trebui să facă nişte campanii active, să educe populaţia în sensul solidarităţii sociale”.

Birocraţia plasează România pe ultimele locuri în ceea ce priveşte înfierea. Anual, doar 1000 de copii au şansa să crească într-o familie. Situația este și mai nefericită în cazul copiilor cu dizabilități. Analizând preferințele legate de starea de sănătate a copilului adoptat, doar 1,2% români acceptă copii cu handicap, în comparație cu cei fără probleme medicale: 80,8%.

Famiile adoptive

Profilul familiei adoptive din România descrie un cuplu cu vârste cuprinse între 38 şi 40 de ani, din mediul urban, cu venituri peste medie, cu o problemă medicală (în special infertilitate), care îşi doreşte să adopte un copil român, de vârstă mică (până în 3 ani), fără dizabilităţi sau care să fi trăit într-o instituţie. Majoritatea părinţilor adoptivi nu au copii biologici. Excepţia notabilă este dată de familiile de Asistenţi Maternali Profesionişti (AMP). Ei sunt printre singurii care adoptă și copiii cu nevoi speciale.

Abuzurile în familiile din România

Ionuț e poreclit „răsfățatul de la etajul doi”. E înconjurat de dragostea tuturor asistentelor cu care interacționează. „Simte când cineva îl iubește din suflet. Nu are încredere în oricine”, spune doamna Laura, una dintre cele mai bune prietene ale lui Ionuț.

Îți dai seama că nu e atât de sfios după ce te apropii de el. Dar îți trebuie timp și răbdare. Nu-ți dezvăluie cu ușurință secretele până nu te consideră „un prieten adevărat”. Când prinde curaj, îți povestește ce visează să ajungă când va fi mare, cum a primit un căluț de la tatăl său și despre prima palmă de care-și amintește. Acum nu îi mai e teamă că va fi lovit. Se simte în siguranță. Dar nu suficient. Își adună cu greu cuvintele când vrea să-ți explice nevoia unei familii reale. Este învins de pauze lungi. Nu mai vrea să se întoarcă la părinții biologici, pentru că acum a înțeles că țipetele, palmele și amenințările nu sunt dovezi de iubire. Își dorește să fie luat de la școală de tată și să gătească prăjiturele cu mama lui. Mama. E singura persoană la care și-ar rezuma existența. De asta o îndrăgește mult pe Mia. Visează ca viitoarea lui mamă să se joace la fel de mult cu el. „Şi asta e păpuşa mea.”, iar degetele micuţe întind o lingură de lemn. „Mia mi-a dat-o! A spus că a vopsit-o pentru mine”, şi chiar aşa e. Cu ochi improvizaţi din plastilină. Unul sărise, lăsând în urmă câteva urme din culorile substanței, semn că stătuse ceva acolo.

Neglijenţa este cea mai întâlnită cauză pentru care părinții români sunt decăzuţi din drepturi. Potrivit datelor furnizate de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi adopţie, cei mai negrijenţi părinţi sunt constănţenii, cu 783 de cazuri semnalate în prima jumătate a anului 2015, urmaţi de cei din judeţele Timiş şi Galaţi. Abuzul emoţional este cea de-a doua cauză pentru care este pusă în discuție siguranța copiilor, în preajma părinților. În prima jumătate a anului trecut, aproape 500 de copii au fost victimele abuzurilor fizice în propria familie. A treia cauză a intervenţiei autorităţilor este bătaia pe care o încasează micuţii. „Bătaia e ruptă din Rai” a fost zicala preferată de părinţii ieşeni, urmaţi de cei din Prahova şi Cluj.

Ionuț e hotărât. Vrea o altă familie. Episoadele în care tatăl ajungea beat, seara, acasă încă îi tulbură până și cele mai plăcute clipe petrecute alături de prieteni. Se gândește la frații lui. E conștient că nu-i vina lui.

Welcome to a place where words matter. On Medium, smart voices and original ideas take center stage - with no ads in sight. Watch
Follow all the topics you care about, and we’ll deliver the best stories for you to your homepage and inbox. Explore
Get unlimited access to the best stories on Medium — and support writers while you’re at it. Just $5/month. Upgrade