Feature: Zâmbesc printre pumni şi palme

Laborator Narativ
Jul 24, 2017 · 8 min read

de Andreea-Nicoleta Guțu

Violenţa domestică este unul dintre cele mai cunoscute tabuuri din viața unei femei, fie ea căsătorită sau nu. E lucru obișnuit să fie „corectată” cu câte o palmă, atunci când iese din cuvântul „omului” ei. Toată lumea ştie ce se petrece între soţi, dar nici în ruptul capului ea, femeia, victima, în fond, nu ar recunoaşte că a fost agresată de cel care-i este partener de viaţă: ,,Da, am luat bătaie de la soţul meu şi tatăl a doi copii, cărora le-am dat naştere înainte de a avea douăzeci de ani.

Prima palmă a venit normal, ca la toată lumea — ai greşit, plăteşti. Am comentat despre ceva ce nu era treaba mea, el era nervos şi băut, m-a lovit, am plâns, mi-a trecut şi gata, nu am făcut mare tam-tam din asta. Mă aşteptam la asta pentru că văzusem la ai mei, acasă, altele şi mai rele — bătăi cu pari şi sticle, cu bălţi de sânge, răni şi vânătăi care nu treceau cu lunile; eram, totuşi, la început, aveam 16 ani şi nu aş fi vrut sa înceapă cu bătăile de pe acum”. Alina are acum 21 de ani, doi copii şi un soţ plecat la muncă; nu se sfieşte să povestească despre necazurile ei, despre bătăi şi injurii, despre jigniri şi altele forme de abuz pe care ea le consideră cât se poate de fireşti: ,,Nu sunt nici prima, nici ultima. Bine că nu umblu vânătă sau şchioapă ca altele. Cu gura mă apăr. Noi să fim sănătoşi, că belelele curg”.


Fenomenul agresiunii în cuplu face câte douăzeci de victime pe minut, conform studiilor americane citate de The Huffington Post. Tot aceasta este şi a treia cea mai răspândită cauză pentru divorţ şi destrămarea familiilor. Aceleaşi studii propun o comparaţie între victimele războiul din Afghanistan şi Irak şi cele ale violenţei domestice: pe front, între 2001 şi 2012, numărul soldaţilor americani morţi a fost de 6, 488; în acelaşi interval de timp, numărul femeilor ucise de către partenerul de viaţă a fost aproape dublu –11, 766. În cazul Alinei, violenţa domestică se rezumă doar la pumni, picioare, palme şi jigniri; soţul ei nu este un pericol de moarte. Nu încă. Are 23 de ani, bea frecvent şi nu are un loc de muncă stabil; pleacă din Vaslui, la Bucureşti pentru câteva luni, apoi, cu banii strânşi, se întoarce acasă, la nevasta şi copiii lui. Aceştia sunt încă prea mici şi ,,nu înţeleg ei de ce plâng eu, de ce tatăl lor mă loveşte sau de ce e atâta gălăgie în casă”, spune Alina. Durerea fizică apărea şi dispărea. Pentru ea, aşa trebuie să stea lucrurile.

Agresiunea poate lua o mulțime de forme, de la cea fizică, la cea psihologică sau financiară. De cele mai multe ori, violența domestică împletește mai multe forme de agresiune: constrângerea, limbajul vulgar, [O1] injuriile, privarea de libertate sau de anumite bunuri, urmărirea, ameninţările, lovirea sau, în cazuri extrem de grave, tortura, sunt semnalmentele violenţei domestice. Peste 95% dintre victime sunt femei legate de agresor printr-o căsătorie, comuniune consensuală sau o relaţie abuzivă. 40% dintre femeile cu dizabilităţi fizice şi psihice au fost victimele propriului partener.

,,Cea mai cruntă bătaie am luat-o la ţară, de faţă cu socrii mei, în curtea acestora”, povestește Alina. Era toamnă și se afla acolo de câteva zile. Ajuta la culesul viei și la strânsul porumbului de pe câmp. „Bărbatul meu băuse pe la nişte vecini, ca toamna, când este vin din belşug, de îl torni pe gât, crezând că nu se mai termină”, își amintește. Schimba copilul când bărbatul intră în casă, trântește lucuri și urlă cât îș țin puterile. Cel mic urlă și el, dar fără folos.„ Nu pot sa spun ce cuvinte îi ieşeau pe gură; parcă era turbat. M-a lovit peste tot, pe faţă, pe mâini şi picioare, pe la coaste îmi dădea cu pumnii. Nu a intervenit nimeni; s-a oprit la un moment dat, când băieţelul se înroşise la faţă de la atâta ţipat.” Alina nu i-a cerut vreodată socoteală. „Nici până acum nu ştiu de unde a venit acea furie şi de ce s-a revărsat tocmai asupra mea, în faţa copilului nostru, dar nici nu am curajul să îl întreb. Mulţumesc lui Dumnezeu că vânătăile nu erau la vedere, au trecut şi rar, mă mai înţeapă într-o parte, ca şi cum rana ar fi mai adâncă decât credeam eu”.

Potrivit studiilor FRA (European Union Agency for Fundamental Rights), în Europa, 55% dintre femei au fost abuzate cel puţin o dată de către partenerul de viaţă; cele mai multe cazuri sunt raportate în Finlanda şi Danemarca, iar cel mai răspândit tip de abuz este cel sexual. De la 1 august 2014, situaţia femeilor abuzate de către partenerul de viaţă a fost reglementată prin Convenţia de la Istanbul:„Violenţa la adresa femeilor rămâne, chiar şi în acest moment, una dintre principalele cauze de deces, provocare de răni sau handicapuri non-accidentale la femei. Această situaţie tragică derivă dintr-un întreg ansamblu de raţiuni sociale, economice şi culturale, dar una dintre cauzele fundamentale comune este inegalitatea flagrantă între bărbaţi şi femei. Convenţia are potenţialul de a deveni o pârghie importantă pentru a face să progreseze lucrurile în cazul acestei situaţii de urgenţă în ce priveşte drepturile omului”, declară Nils Muiznieks, comisarul pentru drepturile omului al Consiliului European.

Trăind cu pericolul

Pentru soţul ei, Alina a abandonat liceul încă de când era în clasa a XI-a; făcea naveta cu trenul și, în loc să coboare în Vaslui, să meargă la şcoală, cobora cu două staţii mai devreme, mergea la bărbatul ei şi muncea pe rupte până seara, cot la cot cu el. Bătăile au început încă de pe atunci, de când adolescenţii ca ei se plimbau de mână prin parc şi mâncau vată pe băţ. ,,Când mi-am dat seama că sunt însărcinată, m-am mutat la el, fiindcă bunicii nu m-au mai primit la ei. La socri era înghesuială, certuri dese şi scandaluri monstru. Am trăit aşa vreo trei ani. Bătăile erau dese, dar nu grave, mă obişnuisem deja. Soacra mea glumea cu mine şi îmi spunea că aşa s-a călit şi ea. Acum, spune că nu o mai doare nimic, în afară de suflet; loviturile curg, una după alta şi se opresc, dar ţipetele copiilor ei îi răsună în timpane timp îndelungat.

Și ea, la fel ca 77% dintre românce, crede că violenţa domestică este comună și normală. În România​, 24% dintre femei au fost abuzate fizic şi sexual de către propriul partener, înainte de vârsta de 15 ani, iar pentru 14% abuzul a fost săvârşit de către un agresor, altul decât partenerul de viaţă. ,,În ceea ce priveşte violenţa domestică, în România suntem ca în Evul Mediu” spune prof. dr. Valentina Rujoiu de la Universitatea din Bucureşti, catedra de Sociologie și Asistenţă Socială. Bătăile primite de românce sunt populare, nu mai uimesc şi nu mai sperie pe nimeni; în mediul rural, îndeosebi, agresiunea asupra femeii este aproape o responsabilitate a soţului şi dacă vreodată de iveşte vreuna dintre ele mai îndrăzneţe care să conteste pedepsele aplicate, gura satului are grija să o catalogheze drept ,,nebătuta”. Palmele, pumnii sau loviturile unui bici cu care soţii lovesc animalele, nu sunt altceva decât o ,,corecţie” primită supus și tăcut.

Plângerile la Poliție nici nu mai sunt înregistrate. După două zile, sunt retrase, oricum

,,Nu m-am gândit niciodată cum ar fi dacă el nu ar mai bea aşa des şi dacă nu m-ar mai bate. Nu este o problemă aşa mare pentru noi. Suntem bine, aşa. Ca în orice casă, mai sunt certuri, dar nu aş putea să mă lipsesc de ce am acum. Avem doi copii de crescut şi fără tată, nu se poate”. La fiecare 30 de secunde, în România, o femeie este agresată de partenerul ei. ,,Acum doi ani cumnatul meu a bătut-o pe sora mea foarte rău. Era plină de sânge, aruncată pe marginea străzii, la câţiva metri de blocul în care stau. Copiii plângeau la capul ei, atunci. Oamenii care treceau, au sunat la ambulanţă și au salvat-o. Când a sunat la 112 au trimis-o la şeful de post de la noi şi cei de acolo au luat-o în râs: ,«nu este treaba noastră că nu te înţelegi tu cu bărbatul. Voi mâine-poimâine vă împăcaţi şi noi picăm de proşti. Dacă nu vă mai place, lăsaţi-vă şi gata. Nu sunteţi nici primii, nici ultimii»”. Aşa a şi fost, s-au împăcat, bătăi au mai fost, dar la Poliţie nu a mai mers nimeni”.

Doar 47% dintre româncele agresate de către partenerul de viaţă ştiu despre normele juridice care le protejează şi pot beneficia de acestea. Reglementările legale privind violenţa domestică au fost puse în vigoare abia în septembrie 2016, prin ratificarea Convenţiei de la Istanbul; raportul oficial al Inspectoratului General al Poliţiei Române pentru prima jumătate a anului 2016 atestă existenţa a 8, 926 de sesizări privind infracţiunea de lovire şi altele violenţe săvârşite în familie. În proporţie de 92,3% agresorii sunt bărbaţi. Pe cazurile cunoscute deja de oamenii legii, există multe altele rămase în umbră, fie de teamă, fie din obişnuinţă. Multe dintre victimele propriilor soţi nu depun plângere împotriva agresorului, preferând să îndure bătăi crunte şi pedepse de tot felul, de dragul unei familii clasice, tradiţionale şi mai ales de dragul copiilor.

Impactul fizic și psihic al fiecărei lovituri este neglijat complet de cele mai multe dintre victime, urmând ca familia să rămână întreagă și aparent fericită, în ochii unei societăţi vinete şi lovite de propriile concepţii: ,,Nu spun nimănui când iau bătaie, sunt convinsă că lumea din sat ştie şi nu are rost nici să mă ascund, nici să povestesc câte palme iau. Noi, femeile, ne ştim traiul una alteia şi păstrăm în tăcere amănuntele astea. Nu e de lăudat, nici de bârfit. La noi nu prea au fost cazuri în care femeia să se lase de bărbat, să nu mai trăiască amândoi din cauza bătăii. Râde lumea de familiile astea dezorganizate”.

Cea mai gravă formă de violenţă domestică este violul in familie; în 2016 au fost sesizate 81 de cazuri de agresiune sexuală în care agresorul a fost exclusiv de sex masculin. Despre violenţa domestică, subcomisarul purtătorul de cuvânt al Inspectoratului de Poliţie din Vaslui, spune că intervenţiile organelor de poliţie ar fi mai prompte dacă plângerile s-ar face imediat şi dacă acestea nu ar fi retrase la câteva zile după incident, când cei doi soţi trec peste criza conjugală.

,,Nu pot să spun că mi-e frică de el. Nu îmi plac situaţiile umilitoare în care mă pune, mă doare atât lovitura lui, cât şi cuvintele pe care mi le spune. Mă înfricoşează urletele lui şi privirea tulbure de la băutură, dar îl iubesc aşa cum este. Datorită lui am doi copii. Nu mă văd altfel decât lângă el, bătută, dar cu o familie”. Despre femeile ca Alina, care rămân în vieţi conjugale dificile, psihologul Daniela Pasăre scrie că ,,pot suferi de stimă de sine scăzută, manifestă sentimente de inutilitate şi sunt convinse că nu îşi mai pot gestiona propria viaţă. De asemenea, persoanele aflate în astfel de situaţii de pot confrunta cu dependenţa emoţională şi financiară, frică, izolare, sentimente de ruşine sau autoblamare”.

Soacra Alinei are mai bine de douăzeci de ani de căsătorie, a luat multe bătăi de la soţul ei de-a lungul timpului şi este mulţumită de evoluţia familiei ei: ,,copiii sunt la casele lor, am nepoţi, nu îmi pare rău de nimic. Mi-a dat Dumnezeu bărbat bun, chiar dacă mă mai bate. Are şi el dreptatea lui, nu zic, noi, femeile ne mai băgăm şi unde nu ne fierbe oala. Cu bune și cu rele am făcut casă, am crescut copii, acum cresc şi nepoţi. Ori cu bătaie, ori fără, viaţa mi-ar fi fost aceeaşi. Poate eram prea slobodă, dacă nu mă ţinea bărbatul în frâu la timpul potrivit”. Pentru Alina, soţul ei nu este decât sprijinul familiei şi tată pentru cei doi copii. Viziunea ei se rezumă la partea plină a paharului.

Welcome to a place where words matter. On Medium, smart voices and original ideas take center stage - with no ads in sight. Watch
Follow all the topics you care about, and we’ll deliver the best stories for you to your homepage and inbox. Explore
Get unlimited access to the best stories on Medium — and support writers while you’re at it. Just $5/month. Upgrade