Nuntă în cer: viața alături de omul care te-amenință cu moartea
de Andreea-Nicoleta Guțu
,,Ai să te măriţi, mamă, ai să pleci după bărbatul tău şi ai să o duci bine. Soră-ta, Gabi, a plecat şi ea, a lucrat cot la cot cu bărbaţii la sudură şi iaca, acuma, e croitoreasă la Tulcea. A avut bărbat bun şi i-a dat Dumnezeu noroc; aşa ai să ai şi tu, copila mea. Eu aicea nu am ce să-ţi mai dau; poate doar binecuvântarea părintească. Ţi-s mamă, te-am făcut şi te-am crescut aşa cum am putut mai bine, dar acuma te las în plata Celui Bun şi el are să ştie ce are să facă cu tine”. Aproape şaisprezece ani avea Lăcrămioara când a auzit aceste vorbe din gura mamei sale. Venise vremea să îşi ia de acasă ce apuca, să se mărite şi să plece de la casa părinţilor săi care era şi aşa destul de aglomerată cu cei cinci copii înghesuiţi în două camere mici şi întunecate. Bărbatul ce îi fusese găsit avea puţin peste treizeci de ani şi era şef de gară într-un sat vecin. Copila de atunci nu ştia ce zace în omul căruia îi fusese dată, ce mult va ajunge să îl iubească şi câte chinuri îi va fi dat să îndure lângă el.
Nunta mortului
,,Purtam o rochie mare, albă, grea care nu îmi venea bine deloc, că eu eram grăsuţă şi atunci, ca şi acum. Dolofană şi cu pistrui pe toată faţa, mă credeam urâtă şi nu speram că într-o zi are să mă ia cineva. El purta un costum alb, nou care îi venea tare bine; avea mustaţa neagră şi îngrijită; era frumos, dar parcă îmi era teamă de el”, povesteşte Lăcrămioara cu vocea tremurândă şi cu mâinile împreunate. Aşa de muncite erau aceste mâini încât, dacă ar fi avut ochi, ar fi plâns.
Nimic nu era graţios la această femeie. Povestea despre nunta ei mirată şi tristă, îşi frământa mâinile şi sufletul, dar nu vedeai nicio urmă de regret. Ziua nunţii, într-un sat din Vaslui, fusese caniculară. Soarele ardea, uscându-i rapid lacrimile care îi şiroiau pe obraji. Lăcrămioara nu voia să plece de lângă ai ei, aşa săraci şi oropsiţi cum erau. Aceea era lumea ei, o lume în care păştea boboceii de raţă şi sărea elasticul în drumul prăfuit, pe burta goală, o lume în care era fericită seara, când punea capul pe pernă, deşi o împărţea cu cele două surori ale ei. Lua bătaie dacă gospodăria nu era pusă la punct în zorii zilei, dar nu era tristă niciodată.
Împlinise şaisprezece ani şi părinţii ei hotărâseră că venise timpul măritişului. Un văr îndepărtat al mamei Lăcrămioarei avea un fecior care nu reuşise să se însoare până la treizeci de ani. Avea bani, avea casă, dar se trăgea din neam de criminali şi asta speria pe multă lume. Nunta a fost stabilită în scurt timp, iar pregătirile au revenit întru-totul socrilor mari şi mirelui. Lăcrămioara a primit de la mama ei doar un covor şi o oglindă. Aceasta era toată zestrea ei cu care pleca la casă străină: ,,cu lacrimi amare am plâns când mi-a dat mama covorul cel bun; numai eu ştiu câte nopţi nu a dormit biata mea mamă ca să îl ţeasă. Mă înfricoşam văzându-i pe părinţii mei, cum mă dau altora; mă durea inima pentru ei, dar de mine mi se rupea sufletul” şi ochii îi luceau, senini, cu un aer de resemnare.
Ziua şi noaptea nunţii au semănat unui ritual straniu. Copila aceea de şaisprezece ani era neştiutoare şi tăcea mereu, plângea şi tăcea. Mirele, Alexandru, era în centrul atenţiei: colegii lui de la CFR erau acolo, în bătătura lui, părinţii lui se mândreau cu feciorul lor, toată lumea mânca şi bea pe săturate, era o nuntă mare, de la sat, căreia avea să îi meargă vestea mult timp. Numai mireasa era anapoda: roşie şi uscată de atâta plâns, nu mânca şi nu se atingea de nimic și dansa doar când era forţată de câte un nuntaş mai îndrăzneţ.
Orice fată visează la o nuntă ca în poveşti, dar Lăcrămioara nu visa decât la iarba moale de sub tălpile ei desculţe. Copila aceea murise în ziua nunţii ei, odată cu toate speranţele şi dorinţele sale. Îşi puse năframa pe cap şi şorţul la brâu, îşi şterse lacrimile şi pornise în viaţă, mergând tăcută şi supusă din urma unui om pe care nu îl iubea.
Mult zgomot pentru patru copii
Odată măritată, Lăcrămioara avea să construiască o casă alături de bărbatul său, într-un sat şi mai îndepărtat de cel în care se născuse. La optsprezece ani devenise mamă pentru prima dată; adusese pe lume o fată pistruiată ca ea; cu o mână legăna copilul iar cu alta frământa lutul pentru pereţii casei. Cele trei camere ale casei erau încă neterminate când Lăcrămioara născuse primul lor fecior. Mare bucurie a adus acesta familiei. În trei ani de căsnicie, nu puţine au fost bătăile pe care Lăcrămioara le-a primit de la soţul ei: fie mâncarea nu era bună, fie curăţenia nu era gata, fie cei doi prunci făceau prea multă gălăgie pe timpul nopţii, iar tatăl nu se putea odihni.
,,Îmi era frică să mai fac copii. Munceam pe brânci zi şi noapte, îmi respectam bărbatul şi ţineam casa. Rar ieşeam pe drum, cu celelalte femei, iar singura mea prietenă era o băbuţă pe care o iubeam ca pe mama mea. Când am terminat casa, l-am născut pe George, al treilea copil. Mă bucuram când îi vedeam pe toţi trei în jurul mesei; Sandu îi iubea pe copii, îi iubeşte şi acum, dar numai el ştie în ce fel, căci eu nu îmi pot da seama. Boala asta a lui tare mai e stranie: acu-i vesel şi vorbeşte frumos, acu-i al dracului şi mă înfior când îl aud”.
Oana, Ionuţ şi George au crescut frumos într-o familie simplă de la ţară. Copiii aveau cele necesare, mergeau la şcoală, erau curaţi şi harnici. Lăcrămioara avea un sprijin în toate: de mici, băieţii se îngrijeau de animale, iar fata curăţa casa şi bucătăria. Traiul lor era cât se poate de normal până când Sandu şi-a pierdut locul de muncă de la gară; era tură de noapte, băuse şi se culcase; l-au dat afară şi familia a rămas fără niciun ban.
În aceeaşi perioadă Lăcrămioara aflase că e însărcinată cu al patrulea copil: ,,Pe Ionuţ am vrut să îl dau afară, să îmi iau fata şi să plec în lume că omul meu îmbătrânea şi se prostea: bea, mă bătea şi făcea câte un scandal de îl ştia satul întreg. Nu m-a lăsat inima să fac aşa ceva, dar, la Mădălina, era gata-gata să fac avort. Sandu avea de acuma 50 de ani şi nu îi mai stătea bine cu copil mic. Când m-am dus la doctor, a zis că e prea târziu şi nu are ce să îmi facă. Am plecata acasă gândindu-mă că am să o duc tare greu cu patru copii şi un soţ fără serviciu, care bea şi face scandal când îl apucă”. Rememorarea acestor momente nu părea să o afecteze pe femeia care mă primise în casa ei cu toată inima; era calmă şi îmbujorată; ochii ei şi buzele uscate transmiteau că altele mult mai grele urma să aflu.
De Crăciun s-a născut fetiţa cea mică. Evenimentul nu a fost sărbătorit pentru că lipsurile financiare erau deja foarte mari. Lăcrămioara se simţea bătrână alături de soţul ei care chelise pe jumătate, îi căzuseră câţiva dinţi, se îngrăşase foarte mult, se mişca greoi şi abia se mai putea întreţine singur. Băieţii au început să muncească cu ziua, să are cu caii grădinile oamenilor şi să care gunoiul; făceau datorie la magazinul din sat şi plăteau din ce câştigau:,,Pe Ionuţ l-am avut în spital vreo trei săptămâni; era primăvară, vreme ploioasă, am ieşit după el afară şi l-am găsit într-o baltă de sânge: îl lovise calul şi îi rupsese obrazul, până la ochi. Mi-a stat inima când l-am văzut. George s-a apucat de fumat în liceu, nu ştiu de unde avea el bani de ţigări; îi miroseam hainele dimineaţa şi seara, câteodată şi noaptea când nu puteam dormi. Băieţii mei se abăteau de la drumul cel bun şi eu nu mai ştiam încotro să apuc. Am vrut să plec la o mătuşă la Iaşi, să stau acolo, dar lăsam în urmă munca mea de atâţia ani. N-am putut; am rămas şi am suferit eu pentru toţi.”
Abia acum, spunând acestea despre băieţii ei, Lăcrămioarei i se scurse o lacrimă pe obraz; o şterse repede şi continuă să îmi vorbească la fel de calm: ,,după ce că suferisem o viaţă întreagă, de la mama de acasă, la socrii mei şi la casa mea, acum bărbatul mi se îmbolnăvise. Am crezut că am să mor sufocată de atâtea rele câte înduram”.
Iubirea de dincolo de rațiune
Era o toamnă târzie, ploioasă şi mohorâtă când Sandu plecase de acasă; băuse până uitase de el, îşi bătu nevasta şi pe unul dintre băieţi, apoi şi-a luat o funie din grajd şi a plecat pe dealuri. Treceau zilele şi Lăcrămioara era aproape convinsă că bărbatul ei se spânzurase; şi-a luat haina de ploaie şi cizmele de cauciuc şi a plecat să îşi caute soţul. După mai multe ore de mers prin ploaie şi noroi, într-o pădurice de la marginea satului Lăcrămioara şi-a găsit soţul: stătea rezemat de un copac, ud, murdar şi tulburat. Imaginea aceea a înfricoşat-o pe femeie: ,,mă uitam la el şi nu îmi venea să cred că e tată a patru copii; era desfigurat de băutură, de foame şi de păcate. Nu îmi mai era teamă de el, dar îmi era milă. Mă durea carnea pe mine la fiecare atingere de-a lui, dar acum îl iertasem pentru toate. M-am apropiat de el plângând, l-am luat de braţ şi i-am zis să meargă acasă. A mers cu greu; încă nu vorbea”. Povestind acestea, femeia pe care o aveam în faţă părea atât de resemnată de parcă lucrurile s-au întâmplat exact aşa cum trebuiau să se întâmple.
După momentul acela de cumpănă, Lăcrămioara s-a gândit că singura salvare a lui Sandu erau medicii; l-a dus la spital, i-au făcut multe analize şi teste psihologice şi în cele din urmă l-au internat zece zile într-un sanatoriu: ,,îl ţineau legat de pat, avea gratii la ferestre şi îi dădeau un pumn de medicamente pe zi. Era nebun şi eu trebuia să mă împac cu ideea asta. Pe fişa medicală scria schizofrenie şi alte complicaţii de natură psihiatrică. Ce ştiam eu? Când îmi răceau copiii le dădeam ceai de tei şi le puneam mămăligă fierbinte pe piept, când mă durea capul îmi puneam o cârpă umezită cu apă rece pe frunte, dar nebunia nu ştiam să o vindec”.
Sandu a fost externat; a renunţat definitiv la alcool şi bea doar suc de portocale; se comporta normal, mânca mult şi dormea aproape toată ziua. Noaptea era adevăratul chin: Sandu nu lua medicamentele prescrise de medic, nu dormea iar la lăsarea nopţii era mereu agitat, vorbea tare şi speria pe oricine intra în vorbă cu el. Cei doi soţi dormeau în aceeaşi cameră, pe paturi separate. Sandu se ridica mereu din patul lui, mergea la fereastră şi privea în întuneric ore întregi; nu se clintea de acolo, doar perdeaua mai fâlfâia uneori. Lăcrămioara nu dormea niciodată deşi ţinea ochii închişi şi se străduia să nu se foiască deloc; învăţase ritmul respiraţiei soţului ei, astfel încât ştia când acesta doarme sau nu, ştia când vrea să meargă la fereastră şi când se întorcea înapoi în pat. Nu puţine ai fost dăţile în care Sandu pleca de la fereastră şi se îndrepta spre patul ei, se apleca asupra femeii şi îi şoptea, rânjind: ,am să te omor într-o zi; nu ai să trăieşti fără mine şi nici eu fără tine, ai să vezi”.
Lăcrămioara nu răspundea, mima un somn profund, deşi inima îi bătea şi fruntea îi transpira: ,,dorm noaptea iepureşte, închid ochii, dar aud tot, chiar şi cel mai mic zgomot. Trebuie să fiu atentă mereu, mă poate omorî în orice clipă. De când s-a îmbolnăvit am zis că ori înnebunesc şi eu, ori mă omoară el, altă cale nu este. Nu mă lasă să dorm, să mănânc sau să râd fără el. Totul i se pare împotriva lui; nici nu plâng de faţă cu el. Mă ascund în mine şi le îndur pe toate aşa cum le-a lăsat Dumnezeu, nu mă mânii pe el”. Aceeaşi resemnare sumbră o avea Lăcrămioara pe faţă când o întrebi de ce nu pleacă de acolo; copiii au crescut şi se pot ţine singuri. Răspunsul ei este dovada pură că undeva, Dumnezeu există şi le rânduieşte pe toate: ,,îl iubesc. Omul acesta mi-a dat patru copii şi, aşa cum e el, eu nu îl pot lăsa al nimănui. E omul meu, am să-l iubesc şi n-am să-l las”.
Zilele Lăcrămioarei se scurg alene, în acelaşi ritm atât de imprevizibil şi totuşi atât de normal pentru ea: ziua e liniştită, îşi face treburile şi mai aţipeşte pe câte un scaun, iar noaptea stă în pat, învelită până în gât aşteptând răsăritul; răsăritul pentru ea înseamnă viaţă. O noapte ajunsă la final este minunea pe care Lăcrămioara o trăieşte de atâţia ani. În loc de ,,bună dimineaţa” ea îşi spune ,,mulţumesc, Doamne, că am scăpat şi de data asta”. Femeia pe care trăieşte cu posibilul ei asasin, îl hrăneşte şi îl îngrijeşte ca o mamă, ba chiar are tăria de a spune că îl iubeşte; figura ei simplă, calmă, resemnată, te uimeşte. Nimic din groaza nopţilor nu se reflectă pe chipul ei senin, îmbujorat şi pistruiat. Mâinile îi sunt muncite şi ochii umezi; ,,Acum o să aştepţi și tu finalul”, îți spune înainte să pleci.
