Viaţa în alb, printre gratii şi curele
de Andreea-Nicoleta Guțu
,,Oamenii mereu te vor judeca, mereu vor avea ceva împotriva ta, pentru simplul fapt că nu eşti ca ei, se vor preface că îţi vor binele doar ca să te îndepărteze de ei. Degeaba îi iubeşti dacă iubirea ta nu este la fel cu a lor, dacă mintea ta este diferită, dacă ochii tăi văd până departe; ochii oamenilor ,,normali” sunt limitaţi. Eu văd în sufletele oamenilor: unele sunt frumos colorate, asemenea unui fluturaş de primăvară, altele mă îngrozesc cu negreala lor, sunt ca un tăciune vechi şi zgrumţuros. Din cauza sufletelor negre am ajuns aici, ca să nu le mai văd. Aici toată lumea e ca mine, cu sufletul alb, pur, obosit şi împăcat. Chiar şi când Cecilia le pune cureluşe albe la mâini şi la picioare, sufletele tot frumoase sunt, sunt agitate, dar eu le iubesc aşa şi ştiu că şi ele mă iubesc pe mine”. Așa vorbește tanti Maria. Este internată la Neuropsihiatrie, alături de alți suferinzi, pentru care, lumea se simte și se trăiește diferit. De aceea, stau închiși.
Vino în vizită. Nu e țara minunilor
Ajungi în faţa Spitalului Vechi din Vaslui la ora nouă şi jumătate dimineaţa; este o zi de vineri cam mohorâtă. Îți arunci privirea prin împrejurimi şi ochii ți se aţintesc pe nişte gratii solide, de la ferestrele ultimului etaj; poți zări şi câte o umbră ici-acolo; ți se face pielea de găină: zici că e de la frig şi continui să mergi. Poarta este deschisă de tot, aşa că intri, saluți portarul, îi spui la cine mergi şi mai faci vreo zece paşi până la uşiţa aceea mică şi verde, ,,de acces”. Mai faci un pas, peste prag şi caști nişte ochi imenşi: urmează să urci pe nişte trepte vechi, masive şi suficient de strâmbe încât să îţi poţi luxa glezna la fiecare pas; sunt mărginite de o balustradă verde, subţire, scorojită, pe care pui mâna, luând primul strat substanţial de rugină.
Îți faci curaj şi urci până la etajul unu; Cecilia te aşteaptă: ,,Nu ne-am mai văzut de astă toamnă, de când l-am operat pe Nicuşor” îți spune. Te m-a poftește în cabinetul ei, dacă îl poți numi aşa, acea debara ticsită de dosare şi medicamente; miroase a cafea şi pe fundal se aude gâjâitul unui post de radio. ,,Nu ştiu să fiu o gazdă prea bună, nu mă vizitează nimeni la muncă, aşa…neoficial. Nu este, nici pe departe un loc primitor. Dimpotrivă, spitalul se descompune pe zi ce trece, dar oamenii de aici sunt adevărate comori şi măcar pentru ei, merită să mă trezesc la şase, să vin în acest loc deplorabil, să îmi fac datoria cu zâmbetul pe buze şi să plec acasă seara, liniştită, cu inima deschisă.”
Ai în faţă o femeie slăbuţă, brunetă, puţin peste 40 de ani, al cărei zâmbet este cea mai caldă şi mai plăcută imagine a zilei, decupată, parcă, dintr-o revistă şi trântită în mijlocul unui decor apăsător. Cecilia este şefa secţiei de pediatrie; medic pediatru de când a ieşit de pe băncile Facultăţii de Medicină. Din lipsă de personal calificat şi specializat, conducerea a hotărât ca ea să preia funcţia de asistentă-şefă şi pentru secţia de psihiatrie: ,,Nu am vrut să accept asta, ştiam cât de greu este să lucrezi cu oameni speciali. Eu lucrasem cu copii, ştiam unde îi doare şi ce să le dau, dar oamenii de aici au altfel de dureri. M-am gândit la propunerea asta mai bine de trei luni şi, în 2010, am semnat contractul. Nu m-am gândit la mine, la familia mea, la fata mea; m-am gândit la aceşti bieţi suferinzi, m-am gândit la bunica ta şi la cei care nu mai sunt stăpâni pe mintea lor”.
Cecilia povestește cât de greu i-a fost să treacă de la pediatrie la psihiatrie, cum a încercat să le facă pe amândouă, în paralel, cum, în pauza de masă fugea pe holuri după medicamente şi seringi: ,,La început aveam coşmaruri şi plângeam pe ascuns. am crezut că o să clachez. Dimineaţa, la vizită, era groaznic: ţipete şi urlete peste tot, înfricoşător, femei care se tundeau unele pe altele sau care se murdăreau cumplit din cauza problemelor lunare. Aruncau mâncarea şi pansamentele, rupeau curelele pe care le prindeam şi de câte patru-cinci ori. Oribil. Intram acolo singură şi parcă îmi doream să privesc gratiile de pe partea cealaltă”. Dacă te gândești că o să-ți dea o carte groasă și anostă de citit, ca să-ți dai seama despre ce e vorba, nu te înșeli.
Să citim suflete!
Cecilia te duce într-o rezervă mică şi cam întunecată. Aici este o carte vie — tanti Maria; stă întinsă, are părul decolorat şi nişte ochi vii, ageri care privesc pe fereastră, printre gratii. La geamul ei e agăţată o perdea vişinie care mai însufleţește locul. Saluți şoptit, să nu o deranjezi, iar faţa ei se luminează instantaneu: ,,Iubita mea, mi-ai adus musafiri. Slavă Domnului, că tare urât îmi era de una singură! E fata ta? Când am văzut că intraţi, am zis că e Paştele; de mult nu a mai fost aşa aglomerat aici la mine” spune femeia, pe un ton glumeţ. Ți se pare ciudat că un străin poate aduce atâta bucurie pe chipul unei femei ca ea; are undeva la 55 de ani, este impunătoare ca statură şi de o blândeţe copleşitoare. ,,Să nu te sperii, nu sunt nebună, nu strâng pe nimeni de gât şi nici nu muşc mâna care mi se întinde în semn de prietenie. Sunt, cum s-ar spune, OK”.
Tanti Maria te distrează copios, râzi cot la cot cu ea şi-ți spune că aşa vorbea şi cu vecinele de peste drum, când era acasă la ea, în sătucul de după dealuri. Aveai să afli că această femeie este internată aici de trei ani: după ce i-a murit unul dintre copii, a avut o criză foarte urâtă, un atac cerebral şi, în cele din urmă, a fost nevoie de mai multe luni de spitalizare. A dezvoltat o boală psihică gravă şi nimeni nu a mai venit la ea. Ceilalți copii nu au mai căutat-o; soţul îi murise de tânăr. Tanti Maria a rămas deci în spital, iar Cecilia şi colegii săi au improvizat o rezervă în care aceasta să poată trăi: ,,Nu ştiam ce să facem cu ea. E o femeie minunată, m-a învăţat multe, e ascultătoare, îşi ia mereu medicamentele fără să mă întrebe pentru ce sunt, mănâncă puţin şi se mişcă doar dacă cere permisiunea cuiva. E de un bun-simţ extraordinar”.
Toţi cei care îi calcă pragul primesc o povaţă de la tanti Maria şi, de regulă, aceasta diferă de la om la om. Nu are mulţi musafiri aici, dar cum prinde câte unul, cum îi povesteşte Biblia, tinereţea ei sau secrete ale regimului comunist. Este o femeie deşteptă, care nu a absolvit decât opt clase, la ţară. Înveți de la ea ce fac sufletele după moarte, cât de frumoase sau urâte sunt ele, cum se împarte iubirea şi cum de ne suportă Dumnezeu după câte rele pricinuim zilnic: ,,Tu să nu uiţi de Dumnezeu, iubita, că mare e El şi pe toate le orânduieşte. Când mai vorbesc cu el, că tot îmi promite că mă duce la băiatul meu, am să îi spun şi de tine, că tare mult mi-a plăcut ce am văzut în sufletul tău, numai un pic de tărie şi multă credinţă îţi trebuie”.
Când ieşi de la tanti Maria simţi că înţelegi: înțelegi că oamenii de aici nu seamănă cu stereotipurile care-ți apar în minte când te gândești la „nebuni”. Înțelegi că mulţi dintre ei sunt ai nimănui, că au nevoie de atât de puţine lucruri ca să fie fericiţi: înţelegi că sunt atât de normali, în nebunia lor. Cecilia te duce la secţia de boli psihice severe, acolo unde cele mai urâte coşmaruri se dezlănţuie. Conveniți că vei privi pe fereastra aceea mică, de la uşă. Urci încă un etaj. Aici tocmai se împarte mâncarea de prânz, aşa că intri odată cu cei doi infirmieri. Gălăgia este fâşietoare nu atât prin intensitatea ei, cât prin durerea pe care o emană. Vocile feminine predomin pe întreg palierul. Uşile sunt securizate, ferestrele, la fel. Infirmierii sunt îmbrăcaţi bine, intră repede, lăsă mâncarea şi ies. Nici urmă de salut, de politeţuri sau de conversaţii.
Unde este locul meu?
Te plimbi pe holul acela lung şi neiluminat; arunci priviri curioase în saloane şi tot ce vedezi este alb: pereţi, perdele, halate, paturi şi curele, multe curele. Oamenii sunt efectiv legaţi de paturi, stau imobilizaţi, împotriva voinţei lor pe care şi-o pierduseră, oricum, de mult. Femeile sunt rase pe cap, au ochi tulburi și sunt murdare.,,Se poate vorbi cu ele?”, întrebi. ,,La o jumătate de oră după masă, vin şi le fac tratamentele. Atunci vor fi calme şi stoarse de puteri. Nu ştiu ce ar putea spune. Uite, în salonul nouă este Alina, o pacientă tânără, de 21 de ani, internată de curând. Hai să ţi-o prezint.”
Te îndrepți spre salonul fetei cu teamă. Boala îi va mânca tinereţea şi îi va pecetlui întreaga viaţă. Alina are patul de la geam, iar colegele ei sunt destul de gălăgioase. O doamnă roşcată, cu părul scurt, care nu are mai mult de 40 de ani vorbește tare şi neîntrerupt despre durerile de cap, despre remediile naturiste şi despre cât de pricepută este ea în prepararea lor. Alina stă tăcută în patul ei, zâmbește din când în când la replicile colegelor. Are doar 21 de ani, dar pare de 35, cu părul lung şi negru, tenul măsliniu şi nişte cercei mari, rotunzi, în urechi.
,,Bună ziua, doamna Cecilia. Când e ora de vizită? Nu a venit nimeni la mine?”,întreabă fată. ,,Am venit eu” spui pe un ton prietenesc. Alina, spre deosebire de tanti Maria, te întreabă şi de unde vii, şi ce treabă ai aici. „Frate-meu m-a internat. Are nuntă la vară, nu mă vrea prin preajmă. Să împartă bani în stânga şi-n dreapta, că nu mă interesează. Locul meu nu e aici, eu am copil de crescut”. Nu știi să cerni adevărul de imaginație. Cuvintele, pentru ei, sunt întâmplătoare.
Alina vorbește pentru ea; nu pui întrebări şi nici nu o completezi în vreun fel: ,,Mama nu vine la mine, îi e ruşine cu o fată nebună. Eu nu sunt nebună, m-au internat aici că aşa au vrut ei, doamna Cecilia ştie că eu gândesc, că nu fac nici un rău nimănui, că iau pastilele exact aşa cum mi le dă. Poate am o problemă, că simt uneori că parcă nu mai sunt eu, parcă altcineva judecă în locul meu, dar nebună nu sunt. Sunt în stare să mă ţin, să mă îngrijesc. Oamenii de aici nu pot, de asta îi leagă şi le dă câte un pumn de pastile. Eu pot şi o să mă externeze, că mult nu au de ce să mă ţină. Doar nu-s nebună”. Simți în glasul Alinei o teamă cumplită. Nu spitalul era cel mai mare duşman al Alinei, ci boala, când propria ei minte refuza să o mai ajute. Alina suferă de demenţă şi tratamentul, în cazul ei, este destul de costisitor; fata are şi probleme cardiace care îi complică destul de mult existenţa.
„Alina are alţi musafiri” zise Cecilia. Pe uşă intră un bărbat tânăr, înalt, blond, cu ochii roşii, evident, plânşi. Ține în braţe o fetiţă cam de un anişor, cu ochi mari, negri şi păr creţ, nepieptănat,; era îmbrăcată în hăinuţe roz, aşezate stângaci: ,,Hai la mama, iubirea mea. Ai venit să o iei pe mami acasă?” striga Alina în timp ce îi şiroiau lacrimile pe obraji; fetiţa ei părea obişnuită cu locul acesta. Nu e speriată. Se prinde cu ambele mânuţe de gâtul mamei ei şi nu îi mai dă drumul. Nu era ora de vizită, dar soţul Alinei dădea cinci lei portarului şi intra aşa. Întreba mereu când îşi revine soţia lui, iar Cecilia se simţea neputincioasă în faţa acestui tată şi a fetiţei lui.
Cobori scările spre ieşire; între timp soarele şi-a făcut loc printre nori, se încălzește afară și adie vântul de primăvară. „Oamenii aceştia sunt minunaţi, crede-mă; trăiesc printre ei şi nu mă văd făcând altceva”, mai spune Cecilia.
