Tatăl Nostru, Domnul Iohannis

S-au încheiat alegerile. A câştigat favoritul meu nr. 2, după Macovei. Nu l-am admirat sau susţinut foarte tare, pentru că nu m-am identificat cu poziţia şi valorile lui. În urmă dezbaterilor mi-a dat sentimentul de civilizaţie şi l-am votat din convingere, nu din utilitate.

Urmează câteva zile de euforie generalizată, o avanalsa de glume şi o grămadă de aşteptări. Cei intoxicaţi azi de bucurie vor fi deprimaţii de peste câteva luni. Nu zic să fim reci. Rezultatul alegerilor e un motiv de bucurie. Mobilizarea a fost remarcabilă. M-au surprins plăcut românii, pentru că nu s-au învins în cele din urmă prin vot. Ca întotdeauna, avem o şansă şi o speranţa de ultim moment de care să ne legăm.

În continuare văd manifestându-se două boli de atitudine:

1. L-am găsit pe tătuca! Am ales un preşedinte care o să ne salveze, o să crească pensiile şi salariile, economia, plantele, speranţa de viaţă s.a.m.d. Mulţi români încă râvnesc la un preşedinte eficient şi bărbat ca Putin.

2. Avem aşteptări, milioane de aşteptări. Avem zece milioane de oameni care cred că au o viziune asupra modului în care trebuie condusă ţară. Fiecare vine cu minimum o idee sau o cerinţă. Rezultă zeci de milioane de moduri în care Iohannis o să îi dezamăgească pe fiecare.

Interesant e că unii aşteaptă să fie conduşi şi să li se dea, iar alţii au idei punctuale despre ce trebuie făcut, iar prin făcut înţelegem: interzis, desfiinţat, modificat, luat de ici şi pus colo. E o explozie de statism incredibilă. Primul lucru pe care îl fac toţi este să se arunce pe eşafodul statului, care trebuie să facă şi să dreagă pentru ei. Ridicol pentru unii care susțin ca au votat anti-comunist, nu pro-comunism.

Nu pot decât să sper că preşedintele va fi pe cât de liberal se declară. Sper că nu vor urmă programe aberante, redistribuiri şi structuri megalomanice care să hrănească egourile dornice de schimbare în educaţie, sănătate sau apărare. Îmi doresc să nu apară reguli şi reglementări, ci să dispară. Așa vom avea o şansă la prosperitate economică, astfel încât să existe și resursele pentru servicii publice.

În cazul nefericit, preşedintele nu va face mai nimic. Din stabilitate şi aproape zero acţiune rezultă predictibilitate, un scenariu totuși bun. În cazul fericit, va fi gospodar. Cu atitudinea lui spălat-nemţească va putea fi un administrator bun, fără accente de jucător. Aşteptările negative (adică ce să nu facă) nu mi se par o povara. Cred că ar fi sănătos să ne limităm aşteptările pozitive la maxim.

În speranţa unui stat minimal, care să nu ne definească şi acapareze vieţile, subliniez că cele mai mari aşteptări trebuie să vină de la noi, nu din exterior, nu de la preşedintele ales, nu de la vecini, nu de la politicieni.

Milioanele de păreri, idei şi speranţe trebuie să degenereze rapid în milioane de zile de muncă asiduuă. Românii pot fi campioni mondiali la glume şi vorbe goale, însă execuţia ne omoară. În mod tradiţional, din milioanele de vorbitori rezultă doar câteva mii de muncitori, oameni care fac altceva decât să se exprime, să se aştepte şi să îşi dorească ceva de la tătuca situaţiei.

Vi se pare că trebuie schimbat sistemul de învăţământ? Oferiti o meditaţie, concepeți un mic program de educaţie, apoi o şcoală, urmată de un lanţ de şcoli.

Vi se pare că trebuie schimbat sistemul de sănătate? Consultaţi pro-bono, faceţi un cabinet, o clinică, un spital, un lanţ de spitale.

Vedeţi o problema? Începeţi şi munciţi la rezolvarea ei, rapid. Singură direcţie în care merită să ne unim este garantarea libertăţii prin deschiderea tuturor sistemelor de stat. Sistemele actuale (educație, sănătate, apărare, justiție ș.a.m.d) trebuie să poată fi opţionale şi îmbunătăţite de privaţi. O să vedeţi o explozie de servicii de calitate şi o scădere a preţurilor. Vom avea spitale si scoli cum avem internet: mult, ieftin, bun.

Desigur, nu toţi putem porni o afacere care să rezolve probleme de sistem. Însă, toţi putem susţine orice astfel de iniţiativă şi mulţi putem să lucrăm într-o astfel de organizaţie. Nu statul, ci oamenii vor împinge lucrurile înainte, organizaţi ca şi firme, ONG-uri sau simple comunităţi.

Trebuie să nu uităm că totul depinde de noi. Să nu uităm că iniţiativa şi proprietatea privată sunt cheile bunăstării, nu pomană de la stat. Şi să nu uităm că ne croim propriul viitor prin acţiunile noastre.

Ne-am bucurat. Acum haideţi să şi facem ceva!