Tu când vorbeşti cu mine să-ţi scoţi guma din gură!

Nu, nu este vorba despre o scenă dintr-un liceu de periferie în care o profesoară isterică, pe modelul domnişoarei Cucu din Steaua fără nume a lui Sebastian, apostrofează un elev care nu a fost cuminte. Oricând de incredibil ar părea, este o scenă din aeroportul Henri Coandă, iar replica din titlu a fost adresată de către un angajat al companiei Wizzair către un client. Iar aceasta este doar proverbiala cireaşă de pe tort.

Dar să o luăm cu începutul. Am ajuns, luni dimineaţa, în zorii zilei, la aeroportul Henri Coandă. Agitaţie multă, oameni care târau trolere multicolore după ei, cozi mai ceva ca pe vremea Celui al Cărui Nume Nu Trebuie Numit, în fine. Destinaţia? Paris Beauvais. Ne-am îndreptat către coada de la check-in pentru a lăsa bagajul de cală şi a înregistra bagajele de cabină. Eu aveam un laptop ale cărui dimensiuni mici nu necesitau niciun fel de înregistrare, doi dintre noi aveau bagaje mici (măsurate cu ruleta acasă, să fie conform ciudatului standard impus de Wizzair de 42x32x25), iar cel de-al patrulea pasager nu avea deloc bagaj de cabină. Unul dintre pasagerii cu bagaj mic de cabină, cumpărase şi un bagaj de cală.

Ajunşi acolo, angajatul Wizzair, pe numele său Dragoş, strâmbând din nas, ne ia la rând să vadă ce bagaje avem. Laptopul meu nu prezenta interes pentru el, aşa că a trecut la cei doi pasageri cu bagajele mici. Le-a indicat, cu un gest leneş al degetului, să introducă bagajele în dispozitivul rozaliu de fier care, întocmai ca un veritabil Pat al lui Procust, determina dacă e cazul să tăiem (capul sau picioarele, după preferinţe, după posibilităţi). Unui bagaj, cel al pasagerului care avea şi bagaj de cală, îi ieşeau puţin roţile afară. Celălalt bagaj se încadra perfect. Nu a contat acest lucru pentru Dragoş. Cu aceeaşi mimă plictisită, ne-a spus „40 de euro de fiecare. Plătiţi sau plecaţi acasă”.

Evident, au urmat protestele. Se pare că faptul că am îndrăznit să îi contestăm autoritatea în materie de dimensiuni (ca deh, Freud are o teorie în legătură cu bărbaţii care au obsesii legate de dimensiunile lucrurilor în general, dar nu e frumos să o amintim aici), l-a scos pe Dragoş din letargie. Aşa că a urmat următoarea replică pe care, dacă aş fi inventat-o, aş fi dat dovadă de un simţ al comicului de situaţie extraordinar. Din păcate a fost cât se poate de reală: „Ce tot comentezi atât? Dacă nu voiai să ai probleme, trebuia să îţi cumperi bagaj de cală. Acum plăteşte că dacă nu taci, am eu grijă să vă ia la o tură şi în Franţa. Că eu din calculatorul ăsta pot să fac orice”. Da, s-a întâmplat. Iar în momentul acela, în care eu rămăsesem fără grai, cei doi pasageri în cauză s-au dus să achite taxa înainte să pot spune ceva. Am rămas, în continuare, lângă ghişeu, aşteptând ca ei să se întoarcă cu facturile şi să mă asigur că Dragoş nu va mai profita pentru a adăuga o taxă pe aer sau pe deranjul pe care i l-am provocat. A încercat-o el să mă ameninţe cu securitatea, dar cum stăteam cuminte şi doar priveam fără să incomodez, nu a avut ce face. Aşa că, la întoarcerea celor doi pasageri, am avut parte de o replică şi mai savuroasă.

Persoana care avea şi bagaj de cală, i-a arătat factura lui Dragoş şi l-a rugat să îi lipească abţibildul rozaliu pe bagaj, pecetea care atestă că a plătit şi că are dreptul să ia bagajul în cabină. „Abţibildul ţi-l pun dacă am eu chef, uite aşa. Şi când vorbeşti cu mine să îţi scoţi guma din gură” a venit replica personajului.

Acestea fiind spuse, am prins avionul pe ultima sută de metri din cauza cozilor dar, într-un final, am ajuns cu bine la Paris. Cea mai mare surpriză a fost, însă, în momentul când m-am uitat mai bine la facturi. Una dintre ele era pe numele meu. Păi cum să fie pe numele meu dacă eu nu am fost la ghişeul de plăţi? Uite aşa. Pentru că pasagerul în cauză, având şi bagaj de cală, avea dreptul la un bagaj de cabină mai mare. Ca atare, nu putea fi taxat. De aceea, există acum o factură falsă pe numele meu.

La întoarcerea din Franţa, cu o altă companie aeriană low cost, nu am avut niciun fel de probleme cu bagajele. Să fie, oare, în fişa postului când te angajezi la Wizzair că este obligatoriu să te comporţi ca un gherţoi cu clienţii? Pentru că altfel nu îmi explic cum ajung astfel de indivizi să lucreze cu publicul în cadrul unei companii aeriene. Ce este şi mai grav este faptul că individul în cauză nu s-ar fi comportat astfel dacă i-ar fi fost frică de repercusiuni. Nu mai menţionăm bunul simţ, respectul, sau alte concepte străine lui Dragoş.

Uite, asta îmi aminteşte de un experiment fain al Marinei Abramović. Când a vrut să demonstreze că primul instinct al fiinţei umane este orientat către violenţă şi distrugere, a făcut un experiment în care s-a închis într-o cameră cu mai multe obiecte contondente şi a aranjat astfel încât, la intrarea în cameră, participanţii la proiect să semneze un document care îi absolvă de orice problemă de natură legală dacă vor să o rănească. Practic, ce a făcut Maina Abramović a fost să dinamiteze conceptul de repercursiune pentru a vedea cum se comportă oamenii în momentul în care nu mai există constrângere legală. Evident, rezultatele au fost cum se aştepta, dar nu voi intra în detalii aici.

Problema este că, în cazul unei companii aeriene, nu ne pune nimeni să semnăm un document la intrarea în aeroport care să îi absolve pe angajaţi de orice răspundere legală. Cu toate acestea, ei se comportă ca şi cum l-am fi semnat. Pot să te jefuiască, să te umilească, să îţi vorbească urât şi să te ameninţe pentru că nu au o teamă de repercusiuni. De ce? Pentru că sunt conştienţi că România este, poate, singura ţară care se ghidează după principiul „capul plecat sabia nu-l taie” (nici măcar nu există un proverb echivalent într-o altă cultură). Probabil că, pe undeva, în subconştientul de primata pusă în poziţie de autoritate, ştiu că există un 2% acolo în care pasagerul nu va lăsa umilinţa să scape nepedepsită. Dar n-oi fi eu ghinionistul care îl nimereşte pe ăla al dracu’, nu?

Ei bine, Dragoş, tu eşti ghinionistul din povestea mea. Îmi pare rău pentru tine, dar ai nimerit fix în ăla 2%. Şi nu în ăla 2% care se donează din salariu către fel de fel de instituţii (unele obscure, altele pe bune). Ci în ăla 2% care va lupta în instanţă pentru factura aceea emisă fals pe numele meu şi care le va scrie zilnic celor de la Protecţia Consumatorului pentru cum ne-ai vorbit.

Care e mesajul meu acum? Că nu am scris un articol de o mie de cuvinte doar ca să mă plâng. Nu plecaţi capul. O companie aeriană care îşi tratează în asemenea fel clienţii nu are ce să caute într-o piaţă competitivă în care există şi alte companii. Acum vreo sută şi ceva de ani, Ion Heliade Rădulescu lansa un apel în Dacia Literară: „Scrieți, băieți, orice, numai scrieți!”. Între noi fie vorba, cred că dacă se gândea că vreodată va apărea o literatură despre umbrele lui Grey (mai exact despre cincizeci dintre ele), ar fi modificat puţin îndemnul.

Revenind, la o sută şi ceva de ani după, îndemnul zilelor noastre pare să fie „Revoltaţi-vă! Revoltaţi-vă, băieţi şi fete, pe oricare dintre mizeriile pe care le suportam zilnic, numai revoltaţi-vă!”.