Satele din Vaslui îngropate în sărăcie

Trebuie să stai, să asculți, să privești, să simți sărăcia, altfel nu îți dai seama ce e cu ea. Uneori încerci să îți imaginezi cum arată, însă numai efortul în sine parcă îți dă fiori. „Cum e sărăcia? Cum se simte ea?”. Am obținut eu însumi răspunsuri la aceste întrebări de la un localnic. Mi-a spus un singur cuvânt, nici nu cred că aveam nevoie de mai multe, e cât se poate de clar- „înfricoșător”. Nu mai există speranță, e târziu, oamenii s-au obișnuit să trăiască de azi pe mâine. Aproape că nu este familie care să nu aibă măcar o rudă plecată în străinătate, la muncă. De acolo mai vin câțiva bani, că din pensii și ajutorul social nu mai discuți.

Lumea a III-a de la marginea Vasluiului

Situat la circa 25 de km de Vaslui, satul Iaz parcă este uitat de lume, îşi duce, cuminte, povara unui trai greu, animat doar de cârdurile de gâşte şi de copiii care, la ceasurile amiezii, ies de la şcoală. În sat, uliţa pustie şi noroi cât vezi cu ochii. Nici urmă de piatră, maşinile rar se-ncumetă să treacă, iar puţinii oameni care se aventurează să iasă din curţi au neapărată nevoie de cizme de cauciuc. Locuințele cu aspect mai mult de cocioabă decât de case în care se poate locui cât de cât decent adăpostește zeci de suflete pe care sărăcia i-a urâțit, suflete care traiesc de pe o zi pe alta din colectarea de pet-uri de plastic, fier vechi ori din munca cu ziua.

Mirosul sărăciei poate fi simțit de cum ajungi în apropiere de zonă, îți este și frică să mergi mai departe pentru că zona este „păzită” de haite de câini. Am întrebat din casă în casă de cel mai sărac din sărăcie, toți m-au îndrumat către ultima casă din sat, cu cei mai mulți copii, 5 la număr și cu vreo 4 caini. Fără poartă, fără gard, fără copaci, acest spațiu este populat de 7 suflete. Parcă ți-e și teamă să bați la ușa casei să vezi cum stau acele suflete înghesuite într-o căsuță în care abia dacă încap 4 persoane. Locuința e curată, în ciuda sărăciei din jur. Aici l-am întâlnit pe Ștefan, bărbatul casei. Înalt, cu o bluză verde, o pereche de pantaloni la dunga și cizme de cauciuc, mă primește entuziasmat în casă. Venise acasă pentru a lua prânzul. Muncește cu ziua, nu are școală. Abia a terminat opt clase. Știe să scrie, să citească, dar nimeni nu îl angajează. A încercat, dar acum a renunțat. Mai bine muncește la câmp, cu ziua la vecini, măcar așa câștigă un ban pentru familia lui, care este destul de numeroasă. Iulia, soția lui mă privea uimită. Ea are 25 de ani și a făcut doar 7 clase, apoi s-a măritat. Nu regretă că a renunțat la școală, ba chiar se bucură că are o familie frumoasă, chiar dacă o întreține cu greu.

Din nefericire, suntem în continuare pe primul loc în Europa când vine vorba de sărăcie. Mai bine de un sfert din populația României este expusă acestui dezastru. Și este ușor să te înspăimânți doar când auzi că rata sărăciei crește de la an la an.

Copii condamnați la sărăcie

Ioana, o femeie de vreo 44 de ani, jilavă, îmbrăcată intr-o bluza neagră cu o fustă albastră și cu cizme de cauciuc are trei copii, dintre care cel mai mic este în clasa I, singurul care merge la școală, ceilalți au fost nevoiți să renunțe. Bogdan are doar 15 ani și este bărbatul casei. A renunțat la școală la vârsta de 12 ani. A reușit să facă doar cinci clase. Nu îi pare rău, ba chiar se bucură că își poate ajuta mama. L-am întrebat dacă ar vrea să se întoarcă la școală, nu am primit nici un răspuns. A ridicat din umeri. Fata cea mare s-a căsătorit și a plecat. A reușit să scape de sărăcie. Nu a mai dat pe acasă de câteva luni bune.

Conform studiului Eurostat, 48% din românii de până la 17 ani îşi duc viaţa în condiţii greu de imaginat. Mai bine de un sfert dintre copii din Europa sunt expuși riscului de sărăcie, lucru ce va avea repercusiuni pentru ei pe tot parcursul vieții.

Vecina Ioanei, Vasilica are trei copii, cu vârste cuprinse între 6 și 16 ani. Cel mai mic este bolnav. Nu are bani pentru tratament. Lemnele de foc lipsesc, culege vreascuri din pădure. Soțul ei este plecat în străinătate. Speră să scape de sărăcia de aici. Vrea să plece. Ceilalți copii frecventează școala, ba chiar învață bine. Doi dintre ei sunt premianți. Copii de aici învață la școala din sat. Își iau zilnic prânzul la școală. Mulți dintre ei se duc pentru cornul cu lapte pe care îl primesc, dar și pentru că părinți pot lua în fiecare lună alocația. „Îi lăsăm la școală pentru că nu primim banii dacă nu se duc, și nu avem ce mânca, îmi spune o femeie dintr-o altă curte.

Un suflet de copil

Andrei este baiatul cel mai mare al familiei Barbu. Are 21 de ani și este cel mai mare ajutor al familiei. A renunțat la școală. Nu a reușit să termine nici cele 4 clase. „Am avut nevoie de el, nu avea cine să mă ajute. Trebuia ca cineva să aducă bani în casă”, spune mama lui Andrei. Acesta lucrează cu ziua. Când nu este chemat la muncă stă cu cei patru frațiori. Îi place să se joace cu ei, uneori îi ajută la teme. Chiar dacă spune că nu îi pare rău că a renunțat la școală, se vede entuziasmul cu care îi ajută pe frații lui la teme. Și-ar fi dorit să termine măcar 8 clase. A încercat să se angajeze în Vaslui. Nu a reușit. Multe firme îl resping pentru că nu are școală. Când l-am întâlnit era acasă, desena impreună cu frățiori lui. În ziua respectivă nu a fost chemat la muncă. Avea timp pentru el. Putea să facă ce îi place. Să deseneze.

Casa în care locuiesc cele 6 suflete arată ca o camera, de 5 pe 3 metri, cu o sobă improvizată și cu doua paturi. Pe plita sobei din colțul camerei stă o oală cu fasole prăjite, iar pe paturile frumos aranjate stau cocoțați cei mici. Sunt veseli. Nu știu unde se află și în ce sărăcie lucie trăiesc. Andrei a reușit să străngă câțiva bănuți și și-a ridicat alături de camera în care locuiesc o altă încăpere care va fi a mamei si a copiilor mai mici. Abia la vară va fi terminată.

În România, din păcate, există alte mii de sate ai căror locuitori nu-şi permit luxul de a merge vara în pantofi, iar iarna în ghete, ci numai în cizme de cauciuc. Este acea parte de Românie rurală în care drumurile de pământ au rămas la fel de sute de ani. Şi, cel mai dureros, copiii nu au şansa unui viitor mai bun, pe care cu siguranţă îl merită.

One clap, two clap, three clap, forty?

By clapping more or less, you can signal to us which stories really stand out.