Unsprezece minute

Nenorocul lui Paulo Coelho în România a fost că Gigi Becali s-a apucat de citit și a devenit cel mai aprig susținător al Alchimistului. Amuzant, dar Becali a endorsat cu succes câteva lucruri, devenind astfel pionierul industriei de influenceri: Alchimistul, Maybach-ul și Meme sunt doar câteva branduri de succes de pe lista scurtă a latifundiarului din Pipera.

Cu Becali în cap, recunosc că proasta de mine d-aia nu s-a apucat mai repede de seria de autor. Mi se părea că toți proștii citesc Coelho. Bine, încă nu știu statistici în sensul ăsta. E, și aseară am fost la Gaudeamus și am cumpărat într-un final “Unsprezece minute”. Știu de cartea asta de prin liceu, cam de prin aceeași perioadă în care sediul general al influencerilor din România era studioul lui Dan Diaconescu în direct, se știe. Și noroc că am făcut-o. Ador literatura portugheză. Țin minte că într-o vară nu m-am ridicat din pat până n-am terminat Márquez și Llosa. Ce dementă. Revenind la carte, am citit deja jumate. Eram în stare să rămân trează toată noaptea, dar urmează niște zile grele și am nevoie de somn mai ceva ca influencerii de seriozitate. Pe de altă parte am prostul obicei de a da spoilere. Așa că după fix 140 de pagini, vă zic că merită. O citești ușor, e genul ăla de carte de aeroport. De stat la căldurică, cu șosețele pufoase sau un fular oversize la gât și să contemplezi la povești de dragoste. Awww…

Romanul este despre Maria. O braziliancă cu forme, semi needucată, dansatoare de samba care crede în Happily ever after (ca și mine, două proaste). S-a îndrăgostit prima dată la unsprezece ani și tot atunci a suferit și prima decepție în dragoste. Alte trei, patru povești ratate mai târziu o transformă pe Maria “la del Barrio” (pentru cunoscătoare) într-o femeie materialistă. Se apucă și muncește ca nebuna și doi ani mai târziu are suficient de mulți bani cât să plece în concediu în Rio de Janeiro unde începe distracția. Femeia e agățată de un tip, clasicul Don Juan bătrân, care îi promite marea cu sarea, dar până la urmă ajunge prostituată în EL-VE-ȚI-A. BANG, reality check, right there. Și de aici, normal, toată povestea este despre ea în această situație. Cum îmbină ea acel “happily ever after” cu materialismul și prostituția.

Și una negativă. Ce nu mi-a plăcut, spre deosebire de Márquez, e că Paulică folosește niște concepte d-astea super-mega-lacrimogene, de genul “ți-am văzut lumina”, “ai o strălucire…” WTF. Sunt curioasă dacă așa e în toate cărțile.

Altfel, merită, clar.

M
Like what you read? Give Mirela Podea a round of applause.

From a quick cheer to a standing ovation, clap to show how much you enjoyed this story.