Ziua în care m-am închinat lui Droga

(Scroll down for English) Dacă până-n liceu aveam pretenția că sunt deșteapta clasei, când am dat de băieții ăia de la mate-info, clasa de olimpici, m-am calmat. Eram doar o tipă isteață, știți voi, genul ăla descurcăreață cu sclipiri ici colo. Nici vreo Angelina Jolie n-am fost, că poate mi-ar fi mers și altfel, așa că nu mi-a rămas decât să muncesc. La naiba.

David Droga (photo credits: Wikipedia)

Revenind la ăia deștepți de la mama lor, îi vezi, îi știi, îi miroși. Ai vrea să faci 3 tumbe, să mânânci pietre și să te freci cu usturoi pe la ochi, poate, poate, iarba e mai verde pe la ei. Și așa e. Doar c-am respirat același aer cu el și m-am simțit pe jumătate mai deșteaptă. Vorbesc despre David Droga, desigur. Acest om care la 26 de ani devenea director regional de creație în Singapore, iar până la ora actuală are peste 200 de campanii premiate cu Gold la Cannes. Goldeanu. Bling-bling.

Nu sunt un geniu, dar parcă îmi intrase creierul în fibrilații. Eram la o conferință, omul relaxat, în teneși și cămașă, tocmai ce primise absolutul în publicitate: The Lion of St. Marks. Mie deja îmi crescuse pulsul. Știți momentele alea în care trebuie neapărat să faci ceva. Aia e! Și-am început să mă gândesc la tot felul de scenarii. Eram la balconul amfiteatrului, iar el vorbea despre elementul surpriză în creativitate. Despre acel “disruptive” pe care au impresia creativii că-l stăpânesc.

Și parcă eram într-un film de acțiune, el povestea pe fundal și eu derulam în capul meu scena în care mă aruncam pe scenă și aterizez pe burtă. Mă ridic, îmi trec mâna prin păr și-l întreb: A fost suficient de disruptive pentru tine?

Iar în secunda următoare îmi dau seama că nu e suficient și mă agit pe scaun și îmi vine să mă dau cu capul de scaunul din față gândindu-mă ce proastă am fost că n-am adus un banner de acasă, d-ăla pe care scrie: David, pliz, can I be in the aftermovie?

Nici asta n-a mers, adică deși în capul meu se derulau atâtea scenarii, adevărul e că uitându-mă în urmă, trebuia să mă fi ridicat în picioare și să urlu cât mă țin plămânii: David, I love you. Can I have a word with you?

Dar n-am făcut nici asta. Poate la anul. Mă auzi?

M

P.S. Și preferatele mele, 2006 și 2007, acum 10 ani:

  1. Still Free

2. The Tap Water

___________________________________________________________________

The day I worshiped Droga

If up until high school had I had the false pretense I was the smartest pea in the pot, when I met those boys from mathematics-informatics area, the Olympics class, I literally hit the ground. I was never a genius. I was a witty girl though, you know, that kind that got away with things. I was no Angelina Jolie either, because maybe if I were it would have been easier. So I had to work, damn it.

But getting back to the native smart guys, you know, you smell them, you feel when they’re present. You would like to cast a spell, eat stones and rub your eyes with garlic, only you can get there. And it’s true. We were just in the same room and I felt I was like half smarter. I’m talking about David Droga, of course. This man that at 26 was offered the job of being a regional executive creative director in Singapore and that now owns more than 200 Gold Lions. Gold, I tell you. Bling-bling.

I’m no genius, but it seemed like my brain was on fire. He stood there, relaxed in some Converse and a shirt, just before he received the absolute in advertising: The Lion of St. Marks. My pulse was already skyrocketing. You know that moment when you just need to do something. And I started thinking about all sorts of scenarios. I was at the balcony of the amphitheater, and he was talking about the element of surprise in creativity. About that “disruptive” element, that creatives believe they own it, but they don’t?

And I was having the leading role in that action movie, he was talking in the background, and I was doing this crazy scene in my head where I was jumping on the stage and landing on my tummy. And I get up, put my hand through my hair and ask: Was it disruptive enough for you, David?

And the next second I realized that it’s not enough. And I’m shaking nervously in my chair thinking of how I should have brought a banner from home or something that wrote: David, pliz, can I be in the aftermovie?

I didn’t do that either. Though I had so many scenarios in my head, the truth is that looking back, I should have stood up and scream: David, I love you. Can I have a word with you?

But that didn’t happen either. Maybe next year. Do you hear me?

M