Nucleare A.I. și Magi Fasciști
Scris de Dan Nădășan
Introducere
În intervalul de timp până la noul tur al alegerilor prezidențiale voi produce mai multe texte despre coordonatele situației politice contemporane, atât timp cât „fenomenul Georgescu” este încă la cald în memoria noastră și astfel ne permite să conturăm mai multe implicații relevante atât pentru realitatea noastră curentă, cât și pentru viitorul mai degrabă imediat, înainte de a le trimite în neantul memoriei (acolo unde a fost trimisă și pandemia până când, iată, ceea ce am reprimat s-a întors la suprafață cu o furie și intensitate amețitoare).
Textul de față este despre legătura dintre inteligența artificială (abreviat AI în text), TikTok, presupozițiile de bază ale democrației liberale, apariția cvasi-apocaliptică a magilor fasciști și războiul metafizic purtat de Rusia împotriva „satanismului” vestic.
Nu doar dezinformare, ci recondiționare
TikTok și, în general, rețelele de socializare bazate pe inteligență artificială, nu reprezintă doar instrumente de „informare” sau „dezinformare”, ci ele sunt mai degrabă echivalentul unor bombe nucleare care remodelează individul și pactul democratic liberal în totalitatea sa și care, în momentul actual, circulă liber pintre noi. Mi-am scris lucrarea de licență pe acest subiect în anii 2019–2020 [0], și anume pe modul în care rețelele de socializare care folosesc AI, o tehnologie care a început să devină populară în anii 2014–2015 și apoi a fost implementată pe aceste rețele în mod accelerat pe la sfârșitul deceniului trecut, modifică în mod semnificativ și subtil comportamentul uman, prezentând un argument cu următoarele componente: 1. existența internetului ca atare + 2. care este accesibil printr-un obiect intim, telefonul, asemenea unui organ în afara corpului cu care ne trezim, adormim și pe care-l navigăm într-o formă pasivă (dăm „scroll” din reflex), + 3. algoritmi de inteligență artificială care au o putere statistică-matematică supra-umană de a particulariza un conținut fix pentru ceea stârnește interesul utilizatorului, iar ceea ce-l stârnește de obicei este tocmai emoția negativă, în principal frica și îngrijorarea + 4. faptul că existența acestor algoritmi este motivată de motivul profitului companiilor de social media sub pretextul că ele oferă un spațiu obiectiv și impersonal pentru „discuție” și „informare”, asemenea unei piețe în care mergem să consumăm informație în loc de mere și pere, și, în final, 5. că suntem într-un context în care generațiile sunt înconjurate de aceste dispozitive, algoritmi și economie a profitului încă de la vârste extrem de fragede, m-au adus la concluzia următoare: noi suntem martori, prin această conglomerare de factori, la o remodelare profundă, din toate punctele de vedere, a condiției umane, adică a unui proces intensificat de „tehnogeneză”, cum l-am numit în lucrarea mea, care este justificat la nivel legal de către companii prin ideea „cumpărătorului liber” și a „libertății de exprimare”, când aceste companii — Meta, TikTok, Google — știu de extrem de mult timp că deciziile lor de design afectează în mod profund și negativ psihicul uman și duce la comportamente extrem de grave, precum probleme cu stima de sine, capacitate de concentrare, tendințe de auto-vătămare, agresivitate intensificată, divizare socială și așa mai departe.
Astfel, companiile capitalismului, care se bazează în mod legal pe ideea „cumpărătorului liber” (echivalentul „alegătorului liber” în politică, sau al individului care își alege liber „genul ” în ale sexualității), știu de mult că, pentru a obține profit, cel mai important este să ajungă la manipularea subtilă a comportamentului acestui cumpărător, sau utilizator al rețelelor de socializare, să consume produsul/informația X în loc de produsul/informația Y, prin elemente de design (culori, plasări pe ecran, cum arată butoanele, iconițele și așa mai departe) și crearea de profiluri algoritmice: dacă un utilizator vine dintr-un anumit grup social, are anumite griji sau preferințe, este de o anumită vârstă, o să-i sugereze sau chiar creeze anumite pagini (sau candidați…) care li se potrivesc lor. În cele mai multe cazuri, utilizatorul acolo și rămâne, iar companiile știu acest fapt, tocmai de aceea interesul lor este în primul rând de a crește „engagementul” cu platforma, adică durata de timp pe care o petrece pe telefon. O interacțiune crescută sporește cantitatea de informații pe care platforma o are despre utilizator, care apoi sunt prelucrate iar de algoritm, se creează un profil de consum și mai precis, procesul reluându-se la infinit întrucât utilizatorul și algoritmul se află într-un “feedback loop”. În general, omul ajunge prins într-o cușcă a dependenței creată specific pentru ceea ce-l „gâdilă” pe el, asemenea mecanismului păcănelelor, efectele negative la nivel cognitiv, afectiv și social fiind radicale. Mai mult, când aceste companii sunt somate în cadre legale să ofere informații despre modul în care operează algoritmii de pe platformele lor, ele invocă „responsabilitatea utilizatorului” și clauza „secretului comercial” pentru a nu divulga informațiile și metodele prin care algoritmii ajung să recomande un anumit tip de conținut.
Ei bine, mă aflam tocmai în mijlocul scrierii acestei lucrări de licență când a început pandemia. Pentru mine, perioada pandemiei a fost extrem de dificilă, și asta în principal pentru că, având o predispoziție să mă gândesc la istorie într-o manieră structurală, un fel de „big picture thinking”, mi-am dat seama că o perioadă nedeterminată de timp în care o populație este închisă în casă, sub amenințarea unui virus invizibil, și cu prezența unei bombe nucleare atât în buzunarul fiecăruia dintre noi, cât și aproape permanent în fața ochilor, nu are cum să aibă implicații prea bune pentru, ei bine, nimeni (în afară de anumiți agenți statali, sau multe companii ale căror rate de profit au crescut vertiginos în timpul pandemiei, desgiur). Dacă stăm să ne amintim, lucrurile au început să “o ia razna” în timpul pandemiei, și razna au rămas de atunci, chiar dacă unii au preferat, desigur din motive de auto-conservare, să uite de acea perioadă. A devenit însă evident că nu toată lumea a uitat-o și, după cum ne spune Jacques Lacan, ceea ce preferăm să băgăm sub preș (în termeni psihanalitici, să „refulăm”), se întoarce în realitate de obicei sub forma unei apariții cutremurătoare care ne dă coordonatele realității peste cap.
Dumnezeul legionar
Șocul pe care l-am avut în perioada de început a pandemiei, între timp încărcat și cu momentul invaziei Ucrainei de către Rusia, și-a refăcut apariția în noaptea 24–25 noiembrie, când am aflat, o mare parte din noi, în primul rând de existența lui Călin Georgescu, și în al doilea rând de succesul lui electoral. Mi-au trebuit fix 30 de secunde, după ce i-am ascultat un discurs pe YouTube, ca să fiu îngrozit până în cea mai adâncă fibră a ființei mele. Obiectul unui coșmar vag inițiat în pandemie a căpătat acum o față, o voce, și o prezență spectrală. În termeni profesionali, mă consider specializat în a identifica curente ideologice și a distinge conținutul care se ascunde în spatele unui cuvânt, adică în ceea ce am putea numi „critică a ideologiei.” În general, atât în filosofie sau științe politice ca discipline academice, cât și pe teritoriul actual al istoriei, bătăliile se dau pe ce înțeles oferim unor concepte centrale — Dumnezeu, libertate, democrație, pace sau chiar „satanism”, având în vedere că, în ideologia contemporană a Rusiei exprimată cel mai bine de Aleksandr Dugin, Vestul este inamicul „satanic” al civilizației ruse. Astfel, cuvintele cheie care au ieșit în evidență prima dată când mi s-a înfățișat dl. Georgescu pe ecran au fost următoarele: jertfă, rug, glie, sufletul pur al țăranului român, Dumnezeu, mesajul adresat exclusiv în numele poporului și, cel mai important, îndreptarea acestui popor împotriva unui complot susținut de o putere omnipotentă și invizibilă (conținutul acestui complot poate fi umplut la infinit — e susținut de PSDiști, evrei, neomarxiști, globaliști, Soroș, LGBTiști, corupți etc.). A devenit evident pentru mine că susbtratul ideologic principal care se prezintă aici este unul legionar, iar faptul că, între timp, s-a și demonstrat că dl. Georgescu este susținut de o întreagă rețea legionară, nu a mai fost surprinzătoare, pur și simplu asta era chintesența discursului său, chiar dacă, cum au observat și alții, elementele ceaușiste de protocronism și dacopatie fac și ele parte din colecția lui Georgescu.
Problema cu legionarii, pe scurt, este că dacă au existat extremiști în lumea asta, ei ar fi CEI mai extremiști, întrucât reprezintă un iraționalism dus la extrem, un cult al morții în toată regula și un produs clar al unei regresii păgâne care s-a putut realiza doar din mijlocul ortodoxismului, în care moartea este mai prezentă din punct de vedere doctrinar și ritualistic decât pentru protestanți sau catolici. Pentru cei familiarizați cu Noul Testament, este evident faptul că „Dumnezeul” invocat de legionari precum Georgescu constituie o interpretare profund eretică a divinității în raport cu cea anunțată de Iisus Hristos, un lucru pe care l-am discutat într-un clip la Vlad Borla, filmat imediat după alegeri, și care a fost mai apoi evidențiat și de persoane precum Adrian Papahagi sau Vasile Bănescu [1]. Argumentul principal este că tocmai creștinismul, prin Mielul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, anulează logica sacrificiului care este specifică religiilor păgâne sau vechi-testamentare (exemplul clasic în Vechiul Testament fiind cererea din partea lui Dumnezeu ca Avram să-l sacrifice pe Isac, fiul său) tocmai prin a o duce la capăt, a o desăvârși prin sacrificiul care anulează toate celelate sacrificii, adică moartea lui Iisus Hristos pe cruce, care poartă povara contactului cu divinitatea în numele nostru. Tocmai de aceea, în creștinism, relația nu este una directă cu divinitatea, în care unul sau altul dintre noi vorbește în numele lui Dumnezeu, invocându-i venirea într-o țară precum România de exemplu, ci este prin excelență mijlocită de Iisus Hristos, reîntors după moartea sa într-o formă pe atât de spirituală, pe atât de materială, sub forma Sfântului Duh, care se manifestă prin iubirea de aproape. În Noul Testament aflăm astfel că: „Toate mi-au fost date de către Tatăl Meu și nimeni nu-L cunoaște pe Fiul decât numai Tatăl, și nici pe Tatăl nu-L va cunoaște nimeni decât numai Fiul și cel căruia va vrea Fiul să-i descopere” (Mt 11, 27). De asemenea, Iisus amintește de două ori în Noul Testament: „Milă voiesc, iar nu jertfă” (Mt 9, 13), a doua oară spunându-le explicit fariseilor că, dacă știau ce presupune acest îndemn, ei n-ar fi „osândit pe cei nevinovați” (Mt 12, 7). Concluzia este că Dumnezeul creștinismului „nu este Dumnezeul celor morți, ci al celor vii” (Mc 12, 27), și dacă există un cult în care osândirea celor nevinovați și celebrarea păgână a morții sunt esențiale, acela este desigur legionarismul.
Infinitul prost sau logica satanică
Subiectul religios-legionar nu e neapărat ceea ce mă interesează în textul de față, însă pentru mine a fost și încă este frapant cum Georgescu înglobează în prezența și discursul său efectiv cele mai „satanice” dimensiuni posibile, și mi se pare justificat faptul că Cristian Tudor Popescu l-a asemuit cu diavolul, adică cel ce taie sau spintecă în două (de la grecescul diavolos) [2]. În ceea ce privește legătura dintre legionarism și satanism, poate nu este totalmente accidental că, întâlnind un posedat în ținutul Gherghesenilor, Iisus Hristos are următoarea interacțiune: „Și l-a întrebat Iisus, „Care-ți este numele?”. Iar el a zis: „Legiune”. Că demoni mulți intraseră în el” (Lc 8, 30). Pentru a nu ajunge în obscurități mistice care să ne alarmeze nefondat, demonicul sau satanicul poate fi mai concret înțeles cu ajutorul a ceea ce G.W.F. Hegel numește, în termeni filosofici, „infinit prost” sau „identitate abstractă.” Aceasta este o identitate care merge la infinit, ca și cum ai pune-o pe „repeat”, zicându-ți același lucru izolat sub o formă care este mereu, în aparență, diferită. Infinitul prost este, la o ascultare atentă, esența discursului lui Georgescu în întregimea sa, o izolare abstractă a cuvintelor care, mai apoi, nu sunt legate de alte cuvinte, întrebări sau dezvoltări, ci sunt fixate în „eternitate”, am putea spune, indicând astfel și aversiunea acestuia pentru dialog și incapacitatea lui de a-și adapta răspunsurile după întrebările interlocutorului (această dinamică s-a văzut cel mai bine în podcastul cu Gojira). În termenii lui Hegel, acesta este un discurs privat în mod constitutiv de „negație”, adică de termenul ce contrastează declarația pe care o face într-o manieră imediată: Georgescu spune în mod fixat că vrea „pace”, anulând total realitatea atât a războiului existent lângă noi cât și a faptului că România nu există „izolată” pe continent, ci într-un context care necesită garanții de securitate de la alții (pe care, de altfel, le avem); Georgescu vorbește de „popor”, însă în același timp trece cu vederea că democrația, în cadrul unui stat modern de drept, presupune că există și structuri legale prin care acest popor se conduce, în lipsa acestor structuri ajungând să se substituie tocmai pe el însuși cu poporul.
Georgescu insistă așadar într-un mod pe atât de spintecător, pe atât de infantil până la urmă, pe cuvinte care nu acceptă niciun fel de contrast, de dialog, de interpretare sau nuanțare. E asemenea unui copil care își exprimă o credință în mod încăpățânat și care nu se oprește chiar dacă i se dă dreptate, insistând până când reușește să își aducă aparținătorul la aceeași logică ca și el, la aceeași cale înspre adevăr — în psihanaliză, aceasta este cunoscută drept o logică a perversiunii. În același timp, dimensiunea logică a „infinitului prost” se traduce într-o dimensiune similară unui acid coroziv, căci oricine, oricând și oriunde poate să facă parte din „cealaltă tabără” care se opune „Profetului Mincinos”, adică Diavolul (Ap 20, 10), acesta proclamând că vorbește în numele lui Dumnezeu și, vorbind în numele lui Dumnezeu, are access la adevărul absolut. Cele mai mari crime din istoria umanității s-au produs invocând numele lui Dumnezeu, de acest fapt încercând să ne avertizeze și să ne prevină Iisus Hristos însuși. În termeni generali, această logică este cât se poate de reprezentativă pentru întreg polul suveranist: Șoșoacă îl face pe Simion homosexual, Simion îl numește pe Georgescu „straniu”, Șoșoacă se referă la Georgescu ca „globalist oshoist”, Anamaria Gavrilă de la POT este acuzată că a furat din membrii AUR și e făcută în toate felurile, toată lumea trădează pe toată lumea, întotdeauna celălalt nu e „adevăratul” suveranist, încât nu putem conchide decât că suveraniștii nu sunt suverani nici măcar pe ei înșiși. Cu Georgescu la putere, însă, o astfel de dinamică, susținută de asemenea de o camarilă legionară, ar fi căpătat dimensiuni terorizante mult mai devreme decât mai târziu.
Magul fascist
Acidul coroziv al diabolicului trebuie înțeles așadar la nivel logic, ca un anumit tip de discurs sau perspectivă asupra realității, și nu în termeni imagistici, ca o capră neagră cu barbă care face semne stranii, sau ca un domn luciferic care stă să vină călare de după un nor și să anunțe apocalipsa, deși aceste tendințe sunt desigur încurajate în creștinism prin imagistica Apocalipsei după Ioan. Ne interesează ce vorbește, fixează și spintecă prin Georgescu, nu neapărat singularitatea lui ca persoană, deși este important și trecutul său care este reprezentativ pentru un șarlatanism epocal. Iar ceea ce vorbește prin el este într-adevăr structura unui moment istoric, însă nu tocmai în forma în care o anunță el. Căci ceea ce s-a rupt, între 24 și 25 Noiembrie, este desigur realitatea, dar această ruptură adusă în ființă de Georgescu a acutizat o ruptură care deja se afla acolo prin prisma mai multor factori. Pe lângă faptul că m-au lovit direct elementele legionare ale discursului său, al doilea fapt care a devenit evident pentru mine este că prezența lui Georgescu a fost în mod atent orchestrată, construită și pregătită ca să efectueze o ruptură socială prin TikTok (și, de asemenea, prin Facebook, YouTube sau Telegram), printre care regăsim: prezența soției sale la umărul său care creează impresia unei iubiri matrimoniale perfecte, lumina angelică în care acesta se înfățișează, fundalul calm și liniștitor al unei case comfortabile, alegerea perfectă a cuvintelor care stârnesc emoții dintre cele mai profunde pentru o mare parte a populației din România, folosirea clară și evidentă a unor tehnici precum NLP (Neuro Linguistic Programming) care induc stări de transă, vindecătoare, delirante, și sunt sigur că experți în acest domeniu ar putea identifica multe alte astfel de tehnici. Este clar astfel că Georgescu s-a (și a fost) pregătit pentru apariția sa fulminantă pe TikTok de mult timp, din toate punctele de vedere (fonduri, tehnici, eșantionul populației, fricile principale care trebuie evidențiate, cuvinte cheie), iar coordonatele necesare pentru instaurarea unei psihoze în masă se pot distinge și dintr-un singur clip de-al său.
Astfel, pe lângă evidenta pregătire rusească și trecutul său prin cotloanele instituțiilor românești, este important de menționat și susținerea exprimată pentru Georgescu de Brad Parscale, un „guru” al Inteligenței Artificiale care se ocupă cu susținerea partidelor conservatoare sau „anti-wokiste” de pe glob în alegerile electorale, și care promite un succes garantat clienților săi [3, 4]. El a fost responsabil și de campania online a lui Donald Trump din 2016. În ce altă epocă a democrației am avut tehnologii prin care un agent de pe piață poate promite „succesul garantat” unui candidat? În ce altă epocă a democrației mai putem spune că dacă un eșantion X de populație este introdus în baza statistică Y, având problemele Z și fiind astfel mai susceptibili la un mesaj de tipul A, un soft îți poate efectiv garanta succesul electoral doar prin câteva clipuri pe YouTube, TikTok și mesaje personalizate pe Telegram? Oare de ce era dl. Georgescu (și ziarul rusesc Pravda, printre altele) atât de sigur că nu doar va ajunge în turul 2, ci că va și câștiga președinția? O parte din șocul resimțit de societate se regăsește astfel în faptul că am fost puși față-n față cu o reală ieșire din subterană, cu o incursiune în realitate din tenebrele unei societăți algorimice organizate în paralel cu cea cotidiană, ale cărei manifestări electorale constituie o variabilă care poate fi pe atât de simplu, pe atât de garantat, influențată de o mână de oameni prin câteva modificări ale algoritmului de recomandare, crearea de pagini false și hiper-personalizarea mesajului electoral.
Tocmai de aceea, eu aș spune că, și fără activarea a mii sau zeci de mii de conturi care așteptau din 2016, în ceea ce constituie un atac hibrid cât se poate de real și chiar traumatizant din partea Rusiei (un aspect care impune alte probleme de securitate și mai presante), orice campanie electorală în care candidații „TikTok” au posibilitatea de a candida și de a efectua un clivaj în substratul social, este din start nedemocratică, ea este opusă principiilor de bază ale democrației liberale. Tocmai de aceea, deși motivația Curții Constituționale pentru anularea alegerilor se concentrează pe „dezinformarea” alegătorilor, aceasta evidențiază că dezinformarea afectează „caracterul liber exprimat” al votului (p. 5) în măsura în care constituie o „influență nejustificată […] asupra comportamentului de vot” prin „tehnici de vizare a unui public țintă.” De asemenea, într-un interviu cu ocazia zilei naționale a constituției, președintele CCR evidențiază faptul că „utilizarea necontrolată a inteligenței artificiale [poate] influența și distorsiona luarea deciziilor” [5]. Pe lângă alte discuții care țin de interpretări juridice și considerente constituționale, este extrem de important că, în motivarea deciziei CCR, inteligența artificială, modificarea comportamentală și afectarea caracterului liber al votului sunt menționate explicit. Nucleara AI nu doar că dezinformează, ci distorsionează sau modifică luarea deciziilor, sabotând însuși inconștientul utilizatorului.
Subiectul liberal a dispărut
Ideea de bază a legăturii dintre AI și votul „liber” este următoarea: din punct de vedere teoretic și legal, subiectul de bază al democrației liberale este individul liber, tocmai de aceea se numește democrație liberală. Acest individ liber are un access rațional și transparent la voința lui și, astfel, își poate exprima alegerea în piețe, în viața privată, în cabina de vot și, ca o finalitate a liberalismului, în domeniul sexualității și al auto-identificării, unde fiecare individ are, în principiu, libertatea de a-și alege genul care îi corespunde lui, acela cu care „se identifică”.
Însă dacă subiectul este liber din start, aceasta fiind premisa de bază a teoriei politice contemporane, cum poate fi alegerea lui distorsionată, manipulată sau influențată în feluri impercetibile, prin priviri, lumini sau cuvinte cheie care pot deschide un întreg bagaj istoric și emoțional? Inclusiv conceptul de „dezinformare” presupune că individul este, a priori sau din start, un individ „informat.” Ei bine, vrăjitorii care controlează rețelele de socializare și organizează campanii electorale prin TikTok și alte platforme demonstrează cât se poate de vădit și de clar că această idee a individului liber și transparent față de sine însuși este o fantezie care este depășită din punct de vedere istoric, și care este exploatată tocmai de către extremismul de dreapta, adică de fascism, care prin constituția sa urmărește să trezească toate rezervele iraționalului, misticului, pseudoștiinței, carismei, paranoii, furiei, fricii și terorii cu scopul de a mobiliza „poporul.” Acest fapt explică de ce, chiar dacă problemele sistemice în rândul electoratului erau acolo să fie mobilizate și de George Simion în calitate de candidat AUR (condiții precare de viață, umilința din partea clasei politice, inegalități, furie față de sistem), acestea au fost mobilizate într-o manieră mult mai accelerată, intensă și de-a dreptul vertiginoasă de Călin Georgescu, fapt care l-a surprins inclusiv pe George Simion, acesta referindu-se în timpul campaniei sale la Georgescu ca fiind un „straniu”. Toată munca depusă de George Simion în 4 ani prin întâlniri live, mobilizare în teritoriu, aparenta sa moderare pe durata campaniei electorale, cizelarea discursului sub influența lui Mihail Neamțu, au fost complet devansate de nucleara algoritmică declanșată de un mag legionar. Nu răspundeau atât Simion, cât și Șoșoacă sau Georgescu, acelorași „nevoi” materiale ale electoratului, acelorași nemulțumiri? E cât se poate de clar că nu, iar astfel că Georgescu a mobilizat ceva în plus. El a utilizat, în principal, două „magii”, prima fiind magia algoritmilor TikTok, adică clipuri special pregătite prin metode subtile de manipulare a comportamentului pentru genul acesta de platformă, acestea fiind „boostate” artificial de către conturi fantomă, a doua fiind magia aparatului conceptual legionar care mobilizează rezervele cele mai profund inconștiente dintr-un electorat românesc care este, cel puțin la suprafață, mobilizat puternic de aceste teme (credință, legătura cu pământul, puritatea țăranului român, independență, suveranitatea sufletului) și de nevoia de a fi salvat de un Maestru.
Prima problemă: iraționalitatea raționalismului
Problema cea mai mare este următoarea: teoriile și ideologiile politice curente, fie că ne referim la liberalism, marxism, progresism sau conservatorism clasic, care informează în mod necesar practica politică a partidelor și discuțiile din societatea civilă, se bazează pe ideea raționalității, pe un substrat „rațional” care stă atât la baza individului, cât și ca ideal al său, iar societatea fiind un “cumul” de indivizi, raționalitatea stă în final la baza societății în genere. Toate aceste ideologii presupun, în moduri diferite, că lucrurile au un sens, că oamenii sau clasele fac alegeri conștiente, în deplinătatea nevoilor lor, că uneori se întâmplă să fie dezinformați, dar că acest fapt poate fi, în principiu, corectat cu mai multă educație, empatie sau, în cazul marxismului, cu o revoluție care va aduce în ființă inevitabilitatea comunismului și formele sociale „adevărate”, „raționale.” Tocmai de aceea, o majoritate covărșitoare din elitele politice, partide, oamenii din media, universități, formatori de opinie, academicieni, și nu doar de la noi, ci din întreaga lume vestică, nu au baza teoretică să conceptualizeze care sunt condițiile de posibilitate pentru emergerea unui mag fascist pe TikTok, strict pentru că ei nu cred din start că există un factor irațional constitutiv la baza societății, un factor de contingență, arbitrar și surpriză, de mult cunoscut atât psihanalizei, idealismului german și chiar creștinismului — în cuvintele apostolului Pavel, „nu’nțeleg ceea ce fac; că nu săvârșesc ceea ce vreau, ci ceea ce urăsc, aceea fac […] acum nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuiește în mine” (Rm 7, 15–17). Aceste teorii, aflate la rădăcina societății civile și a teoriilor de bază care justifică democrația liberală și „contractul social”, nu pot să înțeleagă de ce unii oameni ar alege ceva ce le-ar face rău, de ce preferă catastrofa și dezastrul, de ce unele femei optează pentru bărbați care le-ar îngrădi drepturile reproductive, sau de ce unii bărbați au o frică atât de profundă de homosexualitate. Altfel spus, aceste teorii sunt incompatibile cu realitatea concretă a unui masochism primar.
Întrebarea obișnuită a discursului contemporan este aceea a libertății negative, în care libertatea mea se încheie unde începe libertatea celuilalt, formulată de obicei sub forma “ce te doare pe tine ce face celălalt, ești prost?” Aceasta este însă o întrebare capcană, întrucât la baza omului stă o dimensiune de alteritate, de necunoscut, de sciziune, în care suntem „unul” tocmai prin a fi „celălalt”, prin a fi celălalt față de noi înșine. Normal așadar că pe om în genere îl „doare” ce face celălalt, tocmai pentru că astfel își acoperă propriul său necunoscut, a sa vulnerabilitate, lipsă sau incompletitudine. În această privință, nu aș vrea să se înțeleagă că justific genul acesta de preferințe politice, însă mi se pare că oamenii din înalta și educata societate încep prin a pune întrebările proaste din start, probabil tocmai pentru a-și acoperi propria lor incapacitate de a raționaliza lumea în care trăim, în timp ce, pentru ei, lumea ar trebui să fie din start rațională, prin crezuri precum „totul va fi bine”, vom avea un „viitor cu mai multe drepturi”, istoria progresează, nu regresează, comunismul este inevitabil, extremismul fascist este doar o „etapă” pe care o vom depăși, oamenii vor alege „corect” dacă sunt mai bine educați și dacă reducem puțin inegalitățile, și tot felul de astfel de crezuri. Asta în timp ce o elită a capitalului și o contra-revoluție extremistă de dreapta au ajuns să facă parteneriate și să acapareze teritoriul politic aproape în totalitate, tocmai prin a miza pe inevitabilitatea iraționalului.
A doua problemă: Thanatos
O a doua problemă, tot la fel de mare, este că o perioadă de cinci ani în care 1. inteligența artificială a luat avânt prin LLM-uri („Large Language Models”), 2. omenirea a trecut printr-o pandemie globală care a durat, oficial, trei ani, și în care 3. războaiele s-au întors în forță, atât aproape de România, cât și în „Țara Sfântă” unde lumea „civilizată” a asistat, în mod tacit, la comiterea unui genocid, indică o revenire cât se poate de brutală și abruptă a celor mai profunde elementele ale inconștientului și iraționalului. Dacă aceste forțe ale lui Thanatos, ale pulsiunii de moarte în termenii lui Freud, nu sunt manevrate cu iscusință în cadrul unor aranjamente politice solide, ele ajung să culmineze în anihilare, sadism, violuri, paranoia, deliruri mistice, îndepărtare între sexe, pierderea comunicării și a spațiului discursului, izolare, singurătate, depresii și anxietăți, confuzii în legătură cu propria identitate sexuală, iar lista ar putea continua cu multe altele. Altfel spus, acestea sunt tocmai elementele de „disconfort în cultură”, după Freud, care ies la suprafață mai ales în momente de mari reorganizări civilizaționale precum momentul actual. Această triadă „apocaliptică”, la care am putea adăuga și o altă triadă la nivel planetar, adică pericolele reprezentate de schimbările climatice, anihilare nucleară și de noile tehnologii care multiplică posibiliățile de tortură în direcții inimaginabile (gândiți-vă la culturi ale morții precum legionarii care au acces la tehnologii de tip Neuralink) mă readuce la punctul de plecare, și anume la începutul pandemiei.
Efectul spintecător al apariției lui Georgescu a adus la suprafață o dinamică care s-a concretizat în timpul pandemiei, și anume accelerarea organizării societății pe planuri „paralele”, fiecare organizată pe felia sa de realitate algoritmică. În ultimii 4 ani, fiecare a intrat pe algoritmul și bula lui, și acest fapt nu are consecințe doar asupra „informației” care este preluată pasiv din exterior, ci are un efect profund asupra oamenilor în întregimea condiției lor. Există astfel tot atâtea tipologii identificabile de oameni cât există „bule”, iar acestea au devenit din ce în ce mai vizibile în anii de după pandemie — fie că ne referim la un „gen Z” urban care are un stil profund identificabil în termeni vestimentari, de fluiditate a genului și trageri politice înspre anarhism sau comunism, fie că ne referim la bula de traperi, fie că ne referim la copii care strigă în mod compulsiv Skibidi pe stradă, sau la tiriști plecați în străinătate care stau 16 ore pe TikTok pentru că le e dor de casă și nu au cu cine să povestească, toate acestea indică că ne confruntăm cu un nou aranjament social, nespecific niciunei perioade istorice a democrației liberale începând cu revoluțiile politice bazate pe principiile iluminismului din secolul XVIII (și anume pe principii de constituționalitate, separarea puterilor în stat, pe garantarea drepturilor omului și a votului, care devine universal în secolul XX). Mai precis, democrația liberală se bazează în mod necesar pe un spațiu discursiv al raționalului, al dialogului și al contactului direct între cetățeni pe de o parte, și între votanți și candidații lor pe de altă parte. Acest spațiu, în momentul de față, este aproape inexistent, iar problema cea mai mare este că noi continuăm să avem iluzia, întreținută de însuși premisele democrației liberale, că acesta ar exista — un argument folosit atât de capitalișt, de extremiști cât și de „liberali”, prin teza conform căreia TikTok e „free speech”, și nu o reconfigurare ca atare a condiției umane printr-o dizolvare a discursului în pur irațional și, deci, de asemenea o reconfigurare a aranjamentului politic existent. Pe de o parte, oamenii care nu erau în „profilul” de a primi TikTokuri sau clipuri YouTube cu Georgescu nu au avut nicio posibilitate să-i contracareze discursul și să-l aducă în văzul spațiului public. Și chiar dacă ar fi avut-o, nu ar fi putut influența în niciun fel magia algoritmului care, pe motiv atât al profitului, cât și al intereselor geopolitice, este complet opac pentru membrii societății civile și al politicului.
A treia problemă: o societate schizoidă
A treia și ultima problemă, care este în opinia mea de departe cea mai alarmantă, constă în faptul că un cocktail fatal de aproape cinci ani de pandemie + intimitatea telefonului + AI social media, care s-au adăugat deja unei decade în care Facebook și Google au influențat alegeri pe tot mapamondul (în acest sens fiind relevant cazul Cambridge Analytica, care a influențat Brexitul și alegerea lui Trump din 2016, și în care deja putem distinge începutul unei operațiuni rusești de destabilizare a echilibrului politic vestic prin încurajarea de mesaje și bule extremiste care au exacerbat anumite tensiuni deja existente), au erodat într-un mod devastator capacitatea de deliberare rațională, concentrare, de tolerare a emoțiilor negative sau de gândire critică a marii majorități a populației, și aici nu mă refer doar la „proștii” care votează rău, ci aproape la toate părțile de populație care folosesc un smartphone zilnic. Tocmai de aceea, nu ar trebui să ne surprindă că termenul Oxford al anului 2024 este „brainrot”, adică, în traducere exactă, putrezirea creierului. Un mic indiciu pentru acest declin este popularitatea expresiei „scos din context”, în măsura în care existența profund mediată din AI ne facem să fim, drept condiție de bază, scoși din context unul față de celălalt, insistând în același timp că realitatea noastră nu este decupată în niciun fel. Lipsa de toleranță față de forme media care transcend cele zece secunde ale unui reel și implică un efort de concentrare mai mult de câteva minute sunt prevalente nu doar la copii care sunt lăsați de mici în fața canalelor YouTube precum Cocomelon, ci și la adolescenți sau adulți pentru care socialitatea constă în raiul dopaminergic și anesteziant al nuclearei AI [6].
Mai mult, pe lângă un declin intelectual generalizat care scoate la iveală fie o afectivitate exacerbată, fie o dezafectare și depresie generală, acești ani în care am trăit în mijlocul nuclearei AI au dus la o radicalizare politică acută a populației. Există deja numeroase studii care evidențiază faptul că tinerii bărbați sunt radicalizați înspre dreapta, de vreme ce fetele se identifică cu partea stângă și progresismul [7, 8, 9]. Este însă pentru prima dată în istoria democrației liberale când o parte așa mare a tineretului este de dreapta, și nu de stânga, iar partea și mai interesantă este că această dimensiune este observabilă mai mult în ziua votului, întrucât tinerii „progresiști” fac parte din părțile de societate mai urbane și mai vizibile, fiind astfel mai prezenți în ochiul public, în outleturi de media, podcasturi sau platforme de streaming, astfel creând impresia unei superiorități numerice. Acest fapt s-a observat clar în cadrul votului din primul tur la alegerile prezidențiale, unde 31% dintre tinerii de 18–24 de ani și 26% dintre cei de 25–34 de ani au votat pentru Georgescu. Atât la prezidențiale, cât și parlamentare, au fost tocmai pensionarii, cei hăituiți în mod obișnuit pentru că sunt „PSD-iști”, care au votat în mare parte pentru partidele pro-europene și nu s-au lăsat atrași de opțiunea „suveranistă” [10]. De asemenea, dincolo de antagonismul dintre vârste și sexe, aceste rupturi sunt prezente în diade precum tradiționalism/modernism, credință/știință, heterosexuali/LGBT, suveraniști/europeni sau rural/urban.
Ceea ce vreau să evidențiez este că ar fi foarte simplu dacă am ajunge la concluzia că trăim într-o societate polarizată, și după ce ne vom informa mai mult cu toții și ne vom asculta empatic totul va fi ok. Dimpotrivă, concluzia care se impune este mult mai gravă și aș insista să fie citită în această cheie. Mai exact, societatea s-a lăsat formată în așa mare parte de algoritmi în ultima decadă încât condiția sa de bază nu se mai află în registrul raționalului, al empatiei, al discursivului și al conflictului democratic, ci, mult mai grav, ea se află într-un teritoriu care, în termeni psihanalitici, ar trebui numit ca fiind „schizoid”, dacă nu chiar psihotic. Adică, cetățenii nu mai împart aceeași felie de realitate, însă noi trăim în iluzia că o împărțim, iar instituțiile noastre și bunăstarea societății se bazează pe presupoziția că putem împărți această felie de realitate. Efectele nu sunt doar asupra „surselor” de informare, ci sunt profund antropologice, ele schimbă coordonatele societății umane ca atare și a aranjamentului democratic liberal. Tocmai de aceea, în ziua de 25 noiembrie, când ne-a lovit „Realul” singularizat în Călin Georgescu, ca să folosesc termenul lui Lacan, ceea ce ne-a lovit de fapt este că o mare parte din noi suntem rupți de discursul a altor 2,2 milioane de români, dacă nu chiar mai mulți, în cazul în care adăugăm și voturile adunate de George Simion, din toate punctele de vedere: culturale, științifice, istorice, identitare, moderniste, tradiționaliste, sexuale.
Această ruptură schizoidă a contribuit în mod fundamental la trauma deschisă în două săptămâni, când o mare parte din cele două grupe de votanți au încercat să interacționeze și și-au dat seama că nu ocupă același spațiu cognitiv, discursiv, emoțional și care în final fundamentează o diferență politică. Concluzia a fost o reducere la paroxism sau destituție simbolică, în termenii de „mă dau bătut, nu știu pe ce lume mă aflu sau trăiesc într-o simulare, însă e clar că există un altul aici care mi-aș dori să nu mai fie.” Lovitura aceasta și incursiunea din tenebroasele unei societăți paralele corespund aproape literalmente mecanismului psihotic descris de către Lacan: „ceea ce este expulzat din simbolic reapare în Real”, care se manifestă inclusiv într-o dorință imediată de a-l expulza pe celălalt din cadrul realității. Astfel, dacă simbolicul exprimă spațiul nuanței, al dialogului, al manevrării ambiguității, pe care l-am putea astfel identifica cu regiunea „deliberativă” necesară unei democrații, o parte din cetățenii „pro-europeni” și-au dat seama că, de fapt, ei nu trăiau în mod obișnuit în simbolic, că nu deliberau într-o „societate” ca atare, ci că vorbeau cu propriile lor oglinzi, imagini și manifestări care le mențineau propria identitate, de vreme ce Realul era de altă parte. Faptul că această revenire la Real a fost trăită colectiv, pe durata a două săptămâni, în intimitatea telefonului sau a laptopului, reprezintă cu adevărat o premieră istorică. Cu toate acestea, astfel de șocuri, pe atât de traumatice, sunt pe atât de necesare pentru reorganizări în planul simbolicului care pot produce schimbări importante: Realul nu poate fi evitat la nesfârșit!
Stânga fără proletariat
Diagnosticul acesta grav despre condiția socială contemporană mi s-a impus mai ales când am observat tineri implicați civic care încercau, în această perioadă, să se gândească la mesaje politice pentru a protesta în numele „proletariatului”, de vreme ce proletariatul, care în ziua de azi votează aproape exclusiv cu „suveraniștii”, probabil îi consideră ca venind dintr-o parte de societate complet străină lui, dacă nu chiar antagonistă, întrucât pentru aceștia tinerii protestanți sunt „wokiști LGBTIști Antifa” care au fost spălați pe creier de elita soroșistă. Dimensiunea tragică a acestei dinamici n-ar trebui să treacă pe lângă noi. Mai mult, tinerii gen Z educați, din zone urbane, ale căror proteste sunt desigur nu doar necesare în astfel de momente, cât și indicative pentru un curaj civic care nu se lasă deznăjduit de avansul electoral al legionarismului, sunt, cu toate acestea, atât de preocupați de identitățile și teoriile de stânga care au fost dezvoltate, tot în ultimii 5 ani, pe bule algoritmice de Instagram, chat-uri de Twitch și canale de Discord, încât nu conștientizează că un mesaj precum „alertă anti-fascistă” antagonizează alte părți ale populației pentru care acest mesaj nu rezonează la nivel de etichetă, chiar dacă s-ar fi regăsit în acel conținut. Acest fapt poate explica de ce aceste proteste nu s-au răspândit mai mult și în rândul oamenilor dincolo de tineri comuniști sau progresiști, întrucât o parte din „splitting-ul” (în termenii lui Melanie Klein) indus de o existență într-un aranjament social algoritmic schizoid presupune un atașament mai profund față de cuvântul care structurează o identitate, decât de realitatea la care se referă acel cuvânt. Așadar, dacă eu sunt „comunist” trebuie să mă manifestez „anti-fascist”, chiar dacă o lozincă precum „anti-dictatura”, „libertate” sau „rămânem în Europa” ar avea mai mari șanse să unifice mai mulți oameni, unii dintre care ar putea să includă comunismul (cel puțin cel de factură ceaușistă) sub aceeași etichetă extremistă precum fascismul. Pentru alți tineri comuniști, însă, astfel de lozinci intră direct în conflict cu împotrivirea lor față de „imperialismul” de orice fel, în acest caz intrând desigur și Uniunea Europeană și NATO, nedându-și seama, într-o dinamică din nou privată de negație precum cea pe care am identificat-o la începutul textului, că astfel ei susțin în mod implicit legionarismul anexat expansiunii Rusiei susținut de către Călin Georgescu. Unii tineri comuniști, deși o minoritate, chiar jubilau la ideea că, în sfârșit, imperialismul NATO și al UE se șubrezește, din nou fără să urmărească prin negație implicația că, în ipoteza unui stat legionar anexat Rusiei, ei ar fi probabil printre primii eliminați doar din prisma faptului că au o culoare a părului diferită și pentru că au postat meme-uri antifa în trecut pe internet.
Stânga radicală și teoria de gen
Nu în ultimul rând, identitatea de stânga formată în mijlocul nuclearei AI din ultimii ani, care reprezintă în final o expresie a tensiunilor inerente liberalismului și care a capturat revolta naturală împotriva sistemului într-o manifestare prin excelență a sistemului însuși, a culminat în infinitatea alegerii de genuri, într-o strânsă analogie cu idealul capitalist al cumpărătorului care alege produse dintr-o piață, o posibilitate care nu a fost niciodată explicată în spațiul public într-o manieră sistematică, teoretică și științifică, dar spectrul căreia a fost de ajuns să antagonizeze, am putea spune, proletariatul în întregimea sa. Stânga a devenit stânga „radicală”, adică stânga liberală, de când, pe filieră anglo-saxonă, teoria de gen și cauza trans a devenit cauza ei principală, o dinamică care, în contextul întregului argument prezentat în acest text, nu ar trebui să ne surprindă că s-a intensificat puternic în timpul pandemiei și bulelor facilitate de nucleara AI, care au condus la o obsesie pentru identitatea „potrivită mie” exprimată în „spații safe.” În ciuda unei aparente omniprezențe în societatea civilă, spații media și platforme online, opțiunea de vot a populației pentru o astfel de stânga, conglomerată de mișcarea SENS, nu a fost, în final, prea mare (2,84% din opțiunea de vot, adică aprox 1.5% din întreaga populație la o prezență de 52,5%, ceea ce este puțin peste plaja electorală a lui Nicu Ștefănuță la europarlamentare). Această aparentă omniprezență a “bulei progresiste” este doar un alt efect, cât se poate de concret, al “scoaterii din context” sau al decupajului din realitate care este condiția (schizoidă) de bază a unei socialități dezvoltate în mijlocul nuclearei AI.
Desigur, a pune sub semnul întrebării teoria de gen și, prin extensie, pe Judith Butler [11], nu echivalează în a pune existența persoanelor trans sub semnul întrebării, aceasta fiind nu doar indubitabilă, ci și necesară de a fi codificată într-un mod potrivit în legislație și în regimul de drept. Însă, în atmosfera stângii din ultimii 10 ani, singura punere sub semnul întrebării a teoriei de gen implica în mod necesar „cancelul” și reculul atribuirii etichetei de „fascist”, ceea ce, în contextul pericolului venirii unui neo-legionar la putere, își demonstrează retrospectiv profunda ridiculozitate. Prin prisma propriilor sale teorii, care în contextul unei existențe de-istorizate și schizoide determinate de bule AI nu sunt nici măcar asumate ca teorii, ci doar ca realitate brută (mulți dintre tinerii progresiști nu știu de existența lui Judith Butler, și astfel că “genul” este un concept care nu este dat de Dumnezeu, ci poate fi contestat sau, ca alte exemple, de faptul că teoria „neurodivergenței” nu este o realitate brută, ci care are la bază anumite premise teoretice, sau că există mai multe orientări terapeutice dincolo de CBT — Congitive Behavioural Therapy), stânga liberală a reușit în ultimii zece ani să permanentizeze un sentiment atât de puternic al terorii și al învinuirii, care planează atât asupra propriilor membri cât și asupra celorlalți, încât a ajuns să fie o cauză principală în ascensiunea valului fascist. Îngrijorarea exprimată acum fățiș de unii, iar mai tacit de alții inclusiv din societatea “educată”, față de transformarea copiilor în „băieți cu fustă” sau „fete cu barbă”, a fost mereu primită de progresiști cu o atitudine dezaprobatoare și superioară, dar care niciodată nu explica nimic, ci doar sugera implicit că „ai să înțelegi tu odată, după ce te mai educi și devii mai tolerant.” De asemenea, nu este surprinzător că toate aceste teorii, în esență reprezentând o culminare a liberalismului, sunt profund compatibile cu logica capitalului. Ba chiar mai mult, acestea sunt însăși o manifestare a acestei logici.
Mesajul stângii nu avea așadar cum, încă din start, să ajungă la proletariat, membrii căruia sunt în mod implicit catalogați cu etichete de misognism, rasism sau transfobie, fapt ce a lăsat terenul complet liber extremei drepte. Stânga și-a dorit atât de mult să catalogheze totul ca fiind fascist încât a ajuns să „manifesteze” fascismul într-o realitate care depășește orice etichetă. Tocmai de aceea, pentru a nu cădea în „biologismul” care este componenta de bază a fascismului, pe lângă contestarea psihanalitică a teoriei lui Butler [12], discuțiile în această direcție trebuie să ia în considerare lucrări precum raportul publicat în UK de Hilary Cass [13], care arată că teoria din spatele a multor cazuri de tranziție este extrem de fragilă din punct de vedere al coeziunii premiselor și al susținerii empirice, fiind necesar ca manifestările disforiei de gen să fie foarte atent identificate din punct de vedere clinic și distinse de alte comorbidități care sunt mai ales specifice adolescenței (anxietate, depresie, confuzie, probleme în familie și așa mai departe). De asemenea, dintr-o perspectivă psihanalitică, știm faptul că bărbații sunt mai predispuși „angoasei de castrare”, iar astfel pericolul de a „o pierde”, care este manifestat pentru ei de simpla existență sau chiar idee a existenței persoanelor trans, induce în mod automat un recul prin care aceștia țin să inițieze comportamente și credințe menite să le compenseze o virilitate atacată, printre care se manifestă, desigur, și adeziunea la mesajul mișcărilor fasciste. Altfel, dacă stânga nu reuștește să deschidă acest dialog, atât în propriile rânduri, cât și față de, vine vorba, „oamenii de rând”, atunci ea va rămâne o stânga fără proletariat, profund fixată în discuții goale și obsesii despre pronume, ecusoane de gen și „spații safe”, când munca sa va trebui dusă tocmai în spațiile unsafe, ale conflictului, dezacordului, convingerii și conversiunii. Iar un stat în care stânga rămâne fără proletariat se traduce doar într-un stat care va ajunge, inevitabil, un stat fascist.
Concluzii
Ca o notă finală, vreau să evidențiez faptul că situația în care ne aflăm este realmente una gravă și trebuie tratată ca atare. O foarte mare parte din populație s-a cufundat într-o zeamă algoritmică de la începutul pandemiei, când era de datoria instituțiilor statului, a reprezentaților săi și, în final, a unei elite europene, să transparentizeze bazele autorității și astfel să explice cum poate ca un stat să închidă cetățenii în casă, în ce circumstanțe, ce presupun vaccinurile, care sunt riscurile lor, de ce au efecte secundare, care sunt bazele metodei științifice (și nu doar faptul că aceasta „există” și că are rezultate), care sunt pericolele tehnologice în care ne aflăm, de ce ne aflăm în NATO și care sunt condițiile de securitate ale României, printre multe altele. Acest hău lăsat în urmă de incapacitatea autorității publice care, cel mai important, trebuia să ofere un suport de sens și istoricitate unei populații care se află în mijlocul unor schimbări civilizaționale majore, a creat o plajă enormă și fertilă pentru atitudinea conspirativă specifică extremismului de dreapta, care a culminat în infinitul prost și satanic exprimat prin excelență de Călin Georgescu. Tocmai de aceea, gravitatea situației se regăsește în principal în senzația de psihoză și de ruptură a discursului public care s-a întâmplat în ultimele două săptămâni, o stare de fapt care, după cum am sugerat, a fost pregătită de sciziunea substratului social sub nucleara AI. Astfel, dinamica în care mobilizarea unei întregi societăți civile, a majorității trusturilor media și a persoanelor publice, inclusiv a Bisericii Ortodoxe Române, nu a fost de-ajuns să pătrundă în logica de „sectă” care a fost identificată la anumiți votanți Călin Georgescu, indică o pulverizare a condițiilor de posibilitate a spațiului discursiv al democrației liberale, profund facilitată de ruperea determinată de AI, de discursul hipnotic al Maestrului, și de terenul pregătit în ultimii ani de pandemie și începerea războiului din Ucraina. O societate atât de profund indundată de realitatea virtuală și ecrane este tocmai societatea în care acidul coroziv al logicii conspiraționiste a ajuns să considere realitatea însăși ca fiind un ecran care ascunde mereu ceva dincolo de el. Dinamica de sectă este așadar dinamica infinitului prost, despre care am discutat în acest text, în care orice fel de dovadă „concretă” este anihilată instant și filtrată prin domeniul unui dincolo permanentizat. În acest sens, o sectă creștină este imposibilă prin excelență, încât tocmai în creștinism Dumnezeu este adus de „dincolo” cu picioarele pe pământ, prin divinitatea terestrială reprezentată de Iisus Hristos.
Problema este că această ruptură nu va dispărea de la sine, ci cel mai probabil se va acutiza, având în vedere efectele de recondiționare antropologică pe care le are o existență trăită aproape în totalitate pe rețele de socializare cu infrastructură AI. Acest fapt nu se referă doar la „ceilalți”, adică la votanții polului „suveranist”, ci și la reprezentanții societății civile, industriilor media, a domeniilor corporate sau polurilor de „stânga”, aceștia înșiși fiind capturați în propria lor felie de realitate în care confirmarea propriei identități de om rațional, capitalist, educat, european, queer, tolerant, revoluționar sau progresist, este mai importantă decât riscul de a se supune unei întâlniri cu Celălalt prin care se poate isca riscul zdruncinării atașamentului față de o identitate fixată, în mare parte, algoritmic. Altfel spus, sectele sunt peste tot — aceasta este expresia de bază a unei societăți schizoide AI. Tocmai de aceea, posibilitățile actuale de dialog și interacțiune reală între aceste poluri care sunt paralele între ele (nefiind doar două, ci o multiplicitate), rămân, în momentul de față, minimale, iar dacă vor exista, acestea nu vor putea avea loc cu aroganța specifică elitei educate care trebuie să aducă „proștii” la nivelul ei. Elita aceasta nu are nici cea mai vagă idee, spre exemplu, cum să explice că apa este într-adevăr h2o, având în vedere că h2o este o formulă chimică descoperită în anul 1811, și astfel că are o existență reală ca un simbol, nu ca realitate brută. Ea ar trebui să explice, așadar, că realitatea umană se constituie în mod esențial într-o formă spectrală, simbolică sau virtuală în care, printre altele, identificăm realitatea mecanismelor statului ca atare: statul nu există ca un „obiect” spațio-temporal, ci el există ca un aranjament virtual între oameni, care astfel exprimă esența acestor oameni prin a depăși individualitatea lor. În aceeași realitate a virtualului intră și durerile psihosomatice, acestea reprezentând un punct orb al practicii medicinei contemporane care a fost exploatat algoritmic în bulele de medicină alternativă sau “biohealth” în care a rodit extrema dreaptă după începutul pandemiei.
Desigur, la acest factor al sciziunii mai adăugăm și tradiția de „puie MSD”, adică gândirea compulsivă anti-sistem (care a fost instaurată de clasa mijlocie și încă este menținută de USR), demonizarea forțelor de stânga în ultimii 35 de ani în România, inegalitățile radicale și profunda subfinanțare a sistemelor de stat, profiturile imense ale părții „corporate” a societății, acești factori nefăcând neapărat obiectul acestui text. Într-un context însă în care, imediat după anularea candidaturii lui Georgescu de către CCR, reprezentați ai firmelor de consultanță financiară ies la televiziunile „pro-europene” să sugereze, fără să o spună explicit, că investițiile lor pe termen mediu sunt legate nu doar de evitarea unui președinte extremist, cât și de evitarea creșterilor de orice fel de taxe pentru companii, indică faptul că Capitalul n-are niciun fel de problemă în a crea condițiile de posibilitate pentru instabilitate socială. Fără politici de stânga care să conteste acest spațiu, el va fi în mod logic și necesar ocupat de monstrozități legionare precum Georgescu, probabil singurul dintre candidați care a discutat despre ratele de profit ale companiilor străine, despre problema păcănelelor sau despre crearea de infrastructură pentru părțile dezavantajate ale populației, în special în mediul rural.
Tot Capitalul și motivul profitului cu orice preț au reprezentat umbrela mitică sub care întreaga populație a fost lăsată cu o bombă nucleară AI, care a remodelat, îndobitocit și abstractizat condiția umană într-o manieră profund radicală și de-a dreptul gravă, asta după patruzeci de ani de neoliberalism, care a creat cele mai mari inegalități din istoria recentă și a condus la specializarea populației în discipline de tech, business, marketing sau consultanță, lăsând o întreagă civilizație fără anticorpii necesari prevenirii pericolului fascist, adică teoria și tradiția umanistă. Acesta este și un motiv pentru care avem oameni de stat slabi (un diagnostic care nu se aplică doar României), întrucât mulți dintre politicieni sunt educați să conducă țara fie ca un ONG care militează pentru drepturile omului, fie ca o corporație sau, în ultimă instanță, ca un aparat de partid în beciul căruia au zăbovit nestrălucitor timp de câteva decenii. Problema este că extrema dreaptă știe că ne aflăm în niște momente revoluționare, adică în epoca finalului individualismului liberal, și tocmai de aceea ei citesc istorie, pentru că se pregătesc să facă istorie, după cum o spune și Georgescu în mod explicit. În aceste condiții, ne aflăm într-o situație socială în care căderile psihotice colective vor fi norma, și nu excepția, iar mecanismele democratice vor fi împinse la maxim prin decizii precum cea din vară a lui Emmanuel Macron de a dizolva parlamentul francez, sau decizia CCR de a anula primul tur al alegerilor prezidențiale (o decizie, de altfel, pe care o consider perfect legitimă din punct vedere al unei teorii hegeliene a statului, însă despre care am să discut cu altă ocazie). Interferența rusă doar a exacerbat aceste dimensiuni și a scos la vedere, din nefericire, toate lacunele sistemului românesc, într-un moment în care ecuația de economie capitalistă + democrație liberală este pusă la încercare în multe țări din vest. Desigur, odată cu amploarea evenimentelor din România, ne putem da seama, retrospectiv, că o mare parte din aceste acțiuni de încurajare și finanțare a mișcărilor de extremă dreapta din Europa (la care adăugăm și evenimente precum Brexitul) au făcut parte din conflictul metafizic purtat de Rusia față de Vestul „satanic” [14], însă propaganda și războiul hibrid pe filieră rusă doar ating și intensifică zonele dureroase ale unui sistem politic, economic și cultural, care nu știe dacă se află în pragul morții, sau dacă experimentează, în cuvintele apostolului Pavel, „durerile nașterii” (Ga 4, 19). În anii ce urmează, vom afla pe pieile noastre dacă somnul rațiunii naște monștri, sau dacă tocmai somnul este acela care ascunde cele mai ambițioase vise.
Ljubljana, 10.12.2024
Referințe
[0] Lucrarea mea de licență, “The Political Economy of the Cybernetic Self: Engineering Behavioural Predictability under Cognitive Capitalism”, este disponibilă în întregime la următorul link: https://www.patreon.com/posts/capitalism-si-ai-103367248?utm_medium=clipboard_copy&utm_source=copyLink&utm_campaign=postshare_creator&utm_content=join_link
[1] https://youtu.be/Bk6xGFpTUfI?si=tAZ9LIWEqOvgqZpe
[6] Despre Cocomelon, vezi clipul nostru de la „Pe lângă Subiect”: https://youtu.be/pfatjwQm6hg?si=eKxjCyzTRr-SlTiR
[7] https://www.occrp.org/en/news/youth-tiktok-and-the-far-right-a-growing-concern-across-europe
[9] https://www.ft.com/content/29fd9b5c-2f35-41bf-9d4c-994db4e12998
[11] Butler, Judith (2006) [1990]. Gender Trouble: Feminism and the Subversion of Identity. New York: Routledge.
Butler, Judith (2024). Who’s Afraid of Gender?. New York: Farrar, Straus & Giroux
[12] Pentru o astfel de critică a teoriei de gen, recomand, pentru început:
Zupančič, A. (2017). What is Sex?, MIT Press: Cambridge, Massachusetts, în mod special pp. 35–72.
Žižek, S. (2024). Christian Atheism. Bloomsbury Academic: London, New York, Dublin, în mod special pp. 235–266.
și Copjec, J. (1994). Read My Desire: Lacan against the Historicists. Cambridge, MA: MIT Press, care are însă o dificultate ridicată.
[13] https://cass.independent-review.uk/home/publications/final-report/
[14] https://slavoj.substack.com/p/welcome-to-the-metaphysical-war