Casele de țară ale tranziției

Un fenomen arhitectural în 6 părți publicat original pe FB în aprilie-mai 2015, reluat și ilustrat în 2016. Parțial, local acest fenomen a fost abordat de proiectul mândrie și beton însă fără a putea explica răspândirea pe tot teritoriul țării a unor forme — fără fond — într-un interval specific de timp. Alegerea de a ilustra cu capturi de ecran GoogleMaps streetview nu a fost întâmplătoare —asta-i realitatea, crudă și ușor verificabilă pe teren.

01. Introducere.
Dacă mergi prin țară și te uiți prin unele localități nu ai cum să ratezi o serie de case moderne, mari, scoase din scară, ridicate într-un timp incert, undeva între 1990 și 2009. Ele fac parte dintr-un fond construit ratat. Am vrea să le numim case ale tranziției arhitecturale, doar că nu prea știe nimeni care este stilul sau forma arhitecturală către care aceste exemple fac tranziția. Fie nu am ajuns acolo, fie nu există nicio tranziției și aceste case sunt ceea ce sunt și nimic mai mult — niște erori estetice implantate în mediul rural din ignoranța celor care le-au edificat. 
Mai jos am încercat o mică sinteză a caracteristicilor acestor case pentru a fi mai ușor de identificat pe teren:
1. sunt mari-compacte comparativ cu casele tradiționale. Obligatoriu izolate pe lot
2. au acoperiș în 2 ape cu timpanul orientat spre stradă și lucarne mari, în condițiile în care casele vechi din localitate toate au 4 ape și lucarne mici.
3. Sunt case cu mansardă și nu cu pod — case care valorifică totul la capitolul spațiu, case care încearcă noi forme în arta acoperișurilor
4. Lipsa oricăror decorații oricât de simpliste, goluri mici, potrivite mai degrabă la un bloc de apartamente decât la o casă.
5. Compensează lipsa ornamentației fațadei cu ornamentația grădinii — fântâni, neoclasice, pavaj bicrom din pavele ordinare ieftine, lei, pitici sau alte statuete kitch de grădină.
6. Uneori cromatica stridentă a fațadelor vine să completeze tabloul eclectic al acestor reședințe.
7. Drept funcțiune sunt orice, de la case de vacanță la pensiuni. Singura anexă acceptabilă este un garaj pentru cel puțin două mașini.
8. Gard înalt de zid, poartă cu interfon. Deși sunt în mediul rural, acesta este perceput ca ostil de unde și dorința de fortificare a reședinței moderne.
9. Balcoane eventual cu baluștrii sau în lipsa fondurilor — balcoane simple dar fără niciun fel de balustradă.

Curiozitatea mea este să identific modelul sau modelele de la care această tipologie străină, hibridă și dăunătoare adevăratelor case rurale (specifice, pe criterii regionale), a pornit. Pentru că, la țară încă se mai construiește așa și pentru că acest fenomen ar trebui stopat.

Un alt țel ar fi identificarea posibilităților de intervenție pe aceste case, Pentru a le da un caracter și a integra mai bine în context. Pentru că și ele sunt construcții existente și încă destul de numeroase. Pentru că arhitecții de azi trebuie să fie mai abili în rezolvarea contextului decât arhitecții de ieri.

02. Beneficiarii
Au aparut prima dată în anii imediat după Revoluție la țară dar mai ales la periferia marilor orașe. Omul recent de oraș care locuia la bloc sigur mai avea rude la țară, rude care aveau ceva teren. Astfel din economii și din afaceri mărunte a reușit să strângă bani pentru a-și ridica o casă la țară. După ce proiect dar mai ales cu cine a construit-o rămâne învăluit în mister (arhitecți existau dar profesiunea nu era tocmai liberală în practică, constructori existau dar la țară aproape nimeni nu construiește cu firme specializate ci se bazează pe tradiția locală)
Mai sus este doar un scenariu, plauzibil ca multe altele care s-au desfășurat caz cu caz, familie cu familie, toate fiind mânate de reîntoarcerea la sat, evadarea din cutiile de chibrituri de la bloc.
Răspunsurile la întrebările: De ce au simțit nevoia de a ridica o casă la țară? De unde au făcut rost de bani acești primi beneficiari? Cine a făcut proiectul? Cine l-a construit? vor rămâne variabile, diferite de la caz la caz. 
În ceea ce priveste primii beneficiarii putem presupune că nu aveau o cultură constructivă, nu aveau o imagine a ce vroiau să construiască și nici nu erau îngrădiți de vreun regulament sau vreo lege atâta timp cât aveau bani pentru a rezolva problemele legale. Cu toate acestea aveau bani, aveau teren și dorința de a se afirma. Acești beneficiari ar fi putut să-și aleagă modelele de case din cele deja existente doar că nu au făcut asta și au preferat ceva cu totul diferit.
Beneficiarii secunzi și terți (cei care au construit în valuri edificatoare până în prezent) au urmat calea deschisă de primii prin imitație, uneori preluând proiectele cu totul și adaptându-le local.

Un alt aspect de istorie socială ce trebuie amintit este perioada comunistă. Relatările și alte episoade memorialistice publicate evocă prezența banilor dar lipsa produselor și serviciilor pe care să ți-i cheltui — asta în ultimele decenii ale epocii de aur.

Perioada imediat după căderea regimului toți banii de la saltea trebuiau să fie folosiți cumva în noul regim capitalist. Iar dacă la acest factor adăugăm faptul că o proporție majoritară dintre locuitorii orașelor sunt originari din mediul rural aduși de regimul comunist pentru anumite ramuri industriale sau veniți pur și simplu în căutarea unui trai mai bun, este normal ca primele clădiri edificate de aceștia să fie… la țară.

Cu toate acestea, în lipsa unor cercetări sociologice care să lămurească fenomenul cele redate mai sus sunt ipoteze de lucru ce rămân a fi confirmate.

03. Arhitecții.
Istoricul fatidic al profesiei are de aface cu apariția acestui fenomen constructiv în mediul rural dar și al periferiei marilor orașe. Înainte de 1989 toți arhitecții care proiectau lucrau în instituții de proiectare, restul erau profesori în facultățile de arhitectură din țară. Comunismul a avut grijă să elimine liber-profesioniștii din sistem. Odată schimbat regimul, institutele de proiectare cu mii de angajați nu au dispărut pur și simplu ci au început un proces lent de degradare prin pierderea comenzilor și prin greutățile găsirii de comenzi noi care să susțină zeci, chiar mii de oameni în proiectare. Trebuie să înțelegem că în acel moment școala de arhitectură nu te pregătea să fii liber profesionist (nu că în prezent ar face asta) ci te pregătea să lucrezi într-o întreprindere, așa cum făcea și cu inginerii de orice fel și cu mii de alte profesii. Terminai o facultate de angajai la stat pe un loc distribuit ție. În momentul în care statul este beneficiarul marilor institute de proiectare de câțiva zeci de ani e normal ca singurul proiect de locuință individuală să fie cel de pe băncile școlii. Locuințele individuale noi ieșiseră din spectrul proiectării de ceva vreme, înlocuite cu fabrici, uzine, blocuri de locuit, case de cultură. E suficient să răsfoiește revistele de profil ale perioadei să vezi care sunt preocupările în proiectare ale regimului comunist. Singurii păstrători ai unor noțiuni de proiectare relative la ceea ce însemna locuința urbană și rurală individuală sau semicolectivă sunt cei care se ocupau cu protecția patrimoniului în perioada aceea. Din păcate ei nu aveau și au avut ocazia să proiecteze în concordanță cu ceea ce știau. 
Liber reprofesionalizarea arhitecților a venit, efectiv prea târziu pentru piața de construcții din Romania. Și atunci când a venit, arhitecții au trebuit să învețe foarte multe (inclusiv cum să faci o casă) într-un timp foarte scurt. Mulți au picat acest test. Alții au ales calea exilului și a experienței occidentale pentru a se întoarce, târziu să schimbe o piață deja formată.
Până au reînvățat arhitecții să croiască case, piața deja formată de alții le-a modificat principiile — de unde și frustrările și lupta cu beneficiarii care veneau cu reviste de profil căci doreau case ca cele din paginile lor. La un moment dat, impresia — relatată de profi în facultate — era că acești beneficiari știau mai bine să facă case decât arhitecții. Și poate că — pentru unii dintre ei — chiar așa și era.

04 . Media
Dacă în episodul anterior am vorbit despre profesie și cum ea era nepregătită să proiectele case urbane și rurale, lăsând astfel loc pătrunderii unor modele constructive străine. 
Vidul lăsat a fost ocupat de media — reviste ca Domus, Casa Lux, Casa și grădina, Căminul — au devenit brusc foarte populare în rândul viitorilor beneficiari. În colectivele de redacție erau și arhitecți dar trendul era ghidat de modele de reviste Home&Deco occidentale. Pentru că în acel moment nu exista alternativă, nu exista o cultură în acest program de arhitectură, aceste reviste au redefinit sute de ani de experiență constructivă în domeniu. Au șters din vocabular stiluri care au făcut carieră în perioada interbelică ca neoromânescul, modernismul, au anulat ani de evoluție a design-ului interior și a relațiilor constructive. Aceste reviste au dictat pentru o perioadă semnificativă stilul interioarelor și exterioarelor construite în România. Tot ele pe lângă sfaturi practice, promovau arhitecți (dădeau contactele lor în revistă) și puneau la dispoziția doritorilor modele de case.
Influența lor asupra publicului larg a început să se diminueze prin (re)apariția unor reviste profesionale (Arhitectura, Igloo, Arhitext) care au preluat (târziu) rolul de educare al publicului larg.
Aceste reviste Home&Deco erau și încă sunt cele mai urâte medii din facultatea de arhitectură. Urâte și invidiate, aș zice eu, pentru că pe lângă actul educativ-constructiv pe care-l realizau la nivelul beneficiarilor, reușeau să vândă și să construiască proiecte.
În prezent toate revistele de mai sus există pe piață avându-și publicul câștigat prin tradiția editorială (din 1996–2000). Lor li se adaugă o groază de site-uri online cu proiecte gratis de unde beneficiarii pot să se inspire liber. Profilul nu s-a schimbat prea mult însă, prin implicarea unor arhitecți mai bine pregătiți și a axării pe design-ul de interior au reușit să contureze o categorie media Home&Deco în contrast cu categoria reviste de specialitate (Arhitectura, Igloo, Arhitext)
Ceea ce a realizat media a fost în esență educarea posibililor beneficiari, nu știu dacă acesta a fost un target al editorilor, însă lipsa de cultură a făcut posibilă asimilarea rapidă a imaginilor prezentate în paginile lor, a unor modele străine și arareori moderne.
Din momentul în care primele case — de revistă — s-au ridicat în teritoriu, profesioniștii au început să piardă — bani, libertate în creativitate, respectul beneficiarilor (care știu mai bine ce și cum e de construit). Modelele străine s-au răspândit și împământenit astfel încă au ajuns, ca în unele localități să redefinească contextul arhitectural. Acest lucru nu a fost și nu este un lucru programatic ci unul organic, izvorât din frustrările și economiile epocii comuniste, din lipsa de cultură și educație a celor care ar fi trebuit să controleze aceste fenomene rurale și urbane.

05. Constructorii, materialele de construcție și lanțurile de magazine Home&Deco
O întrebare ridicată la un moment dat este cum au influențat materialele de construcție (calitatea lor, disponibilitate, costul lor, noutatea) dar și meșterii, constructorii producția caselor tranziției?
Este o temă care ar putea fi detaliată mai mult dar care, din lipsă de date concrete o voi trata superficial bazat mai mult pe observații actuale asupra construcțiilor construite în perioada 1999–2007 care sunt, surprinzător, în număr mare, de vânzare pe site-uri imobiliare.
În mediul rural, arareori s-a construit cu firmă de construcții (în antrepriză), asta pentru că ideea tradiției constructive presupunea folosirea de meșteri locali. Meșteri locali care în anii 1990–99 mai existau. Problema lor a fost adaptarea la materialele noi (ex. polistiren, tamplarie PVC, hidroizolatii performante, etc) care nu cunoscuseră o circulație așa de mare (uneori aproape de loc) în perioada comunistă. Deci meșteri erau (nu suficient de mulți) dar trebuiau să se adapteze noilor materiale și tehnologii — ceea ce înseamnă că multe case au fost experimente, încercări ale unor nepricepuți. 
Pe fondul unei febrilități constructive brusc cererea de meșteri și de materiale a crescut astfel încât apar două fenomene venite să completeze imaginea pieței.
Oamenii fără o pregătire (uceinicie) prealabilă se angajează muncitori pe șantiere și învață acolo meserie (Ulterior când piața decade sau nu mai satisface nevoilor lor pleacă în Spania și Italia, de unde se întorc cu modele noi și cu cunoștințe noi). De unde din nou riscul ca aceste case să fie prost făcute.
Al doilea fenomen este apariția marilor lanțuri Home&Deco (Dedeman, Practiker, Bricostore, etc) care oferă o gamă largă de materiale de construcție toate într-un loc la prețuri accesibile, dar mai ales accesibile beneficiarilor direct. Gama de produse, cel puțin din punct de vedere al calității era medie, dacă nu submedie pe anumite categorii, pentru a putea menține prețurile jos și să încurajeze vânzările. Acest lucru se păstrează și astăzi în anumite cazuri. În cazul secțiunii de amenajări interioare, stilurile abordate atunci cât și acum se încadrează în categoria reprezentată în revistele de arhitectură din episodul anterior. La capitolul design interior trebuie menționate și deja apărutele showroom-uri de mobilă ale unor producători cu tradiție pe piața românească.
Există un decalaj între apariția imaginilor în paginile revistelor și disponibilitatea pe piața românească a obiectelor și a materialelor prezentate acolo, un decalaj de câțiva ani, explicabil prin mecanismul formării cererii și al rezolvării ofertei.

Din acest moment, beneficiarii erau cumva constrânși constructiv și estetic din mai multe direcții: arhitecții care deja se resemnaseră să (pre)lucreze modele și proiecte din reviste pentru a scoate un ban, revistele care vindeau ideile de proiecte, constructorii care nu aveau experiență cu materialele noi de pe piață, lanțurile de magazine care livrau ceea ce aparea în reviste la prețuri accesibile.
Cumva odată mecanismul pus în funcțiune toți factorii au început să se perfecționeze. Meșterii au învățat pe parcurs cum să lucreze cu noile produse, lanțurile de magazine au decis ce produse să livreze, iar revistele să aducă noile (de fapt tendințe vechi) în paginile lor, arhitecții să le transpună în proiecte autorizabile și edificabile.
Desigur observațiile de mai sus sunt profund accentuate și în realitate există nuanțe ale fenomenului dar putem spune cu certitudine că, pentru cei care au vrut să construiască la un preț decent, ieftin și foarte iefin, oferta furnizorilor de materiale era și este limitată. Limitare care se regăsește cu prisosință în produsele constructive — casele de tranziție ale perioadei.

06. În loc de concluzie.

Ilustrațiile conturează un mediu construit rural care, la un moment dat v-a trebui să treacă și el, din nou, din cauza materialelor de proastă calitate, printr-un proces de reabilitare. Poate trebuie să ne obișnuim să lucrăm cu mai multă sensibilitate pe aceste clădiri ale tranziției pentru a putea să le aducem pe calea — uneori pierdută a tradiției localităților din care fac parte.