Despre cum este să uiți să râzi sau să zâmbești

Realizez cu oroare că am uitat cum este să râzi sau să zâmbești cu adevărat de aproape 1 an. Poate că am un episod depresiv sau post-depresiv — workaholic, poate că e ceva mai grav de atât. Nu am timp să știu și nici nu cred că vreau să știu în acest moment

Știu cu siguranță ca sufăr de un episod de burn-out. Vreau o vacanță, undeva aproape dar fără mobil, fără internet, de vreo 2 săptămâni în care să-mi aduc aminte ce-mi place/plăcea să fac întainte de toate astea. Când mai precis? Nu știu — am uitat. Se pare că pe lângă cele de mai sus sufăr și de amnezie ante 2010. Mint. Îmi aduc perfect aminte ziua în care am dormit 2h înainte de susținerea diplomei — clar 2010, iulie — pentru un 7.50 (țin minte și nota!).

Să încerc o recapitulare cum am ajuns aici. În trecut am mai experimentat episoade depresive și știu că manifestările nu-s cele cu lacrimi și lipsă de poftă de viață, ci cele de nervi, lipsă de răbdare, lipsă simț umor, ironie accentuată spre cinsim, uneori lipsă bun simț, izbucniri de exasperare. Orice lucru cât de mărunt nelalocul lui pe fond de stress declanșa o mică Hiroshima. Deci am pretenția să deosebesc stresul cotidian, de momentele de stress asociate cu învățarea (unui program nou, unor lucruri noi), de momentele de burn-out.

Ultimul episod de burn-out cu adevărat îngrijorător a fost în 2014 când am lucrat multe sâmbete și unele duminici într-o primăvară foarte scurtă și la final m-am ales cu o otită. Atunci a fost cu replici tăioase la birou, simț al umorului pe minus, telefoane cu certuri acasă. Am jurat să lucrăm inteligent (BIM) și nu prostesc și în ritm drăcesc impus de un alaltăieri de deadline. Unii s-au ținut cu sfințenie de promisiune și au plecat alții încă se mai întreabă dacă e fezabil.

Să revenim în prezent. 2016. În 4 luni pleacă 5 oameni — 4 departamentul de arhitectură și 1 urbanism. Alegeri personale pe care nu le voi comenta. Dar ca și cazul trecerii în lumea celor drepți — nu știu cât contează plecarea din această lume pentru cei morți cât contează pentru cei care rămân în urmă. Brusc am o listă cu proiecte moștenite, orfane, despre care nu știu nimic, nu am nicio legătură — și poate ce e mai trist — sunt în situații dificile din multe puncte de vedere. (autorizare în curs, execuție în curs, beneficiari dificili). Și pe care trebuie să învăț să le administrez. Pe această cale vreau să le mulțumesc tuturor celor care au plecat pentru oportunitatea — aș zice unică — de a avea în paralel 3 șantiere, de a deveni cu multă grație o nesimțită cicălitoare (bitch), de a dubla timpul petrecut pe mobil, de a cunoaște indolența crasă, nesimțirea altora, pe multe fronturi.

În ultimele luni am învățat enorm! Dar am și uitat enorm…despre cum e să râzi la o comedie adevărată, despre cum e să porți o discuție despre orice în afară de job sau profesie.

Vă multumesc!

Like what you read? Give Raluca Zaharia a round of applause.

From a quick cheer to a standing ovation, clap to show how much you enjoyed this story.