Dacii, romanii și războiul pentru sufletul României

Războaiele între daci și romani au luat sfârșit în urmă cu două milenii. Dacii și romanii, însă, continuă să se războiască, la nivel simbolic, în conștiințele noastre. Miza este însuși sufletul României.

Despre dacii reali, așa cum au fost ei în realitate, știm din păcate prea puține. Se pare că n-au lăsat destule urme încât să avem o imagine clară despre ei. În lipsa dovezilor, oamenii sunt liberi să și-i imagineze cum doresc.

Cei care se revendică de la daci, în cadrul curentului „dacist” („protocronism”, „dacomanie”), îi folosesc pentru a-și simboliza propriile idealuri. Dacii din mințile lor nu sunt dacii care au trăit pe aceste meleaguri acum 2000 de ani.
Fanteziile daciste spun mult mai puține despre daci decât spun despre cei dispuși să le îmbrățișeze. Ce reprezintă acești daci închipuiți? Ei reprezintă o anumită viziune asupra României: o Românie închisă în sine, care are doar de pierdut din interacțiunile cu ceilalți.

Romanii, prin contrast, reprezintă apartenența României la cultura și civilizația europeană. Decurge, în mod firesc, identificarea cu marea familie a popoarelor europene, pe baza istoriei noastre comune, și disponibilitatea acceptării schimburilor benefice ambelor părți, de natură economică, intelectuală și spirituală.

Deoarece moștenirea latină a reprezentat o parte importantă a creștinismului occidental, recunoașterea elementului latin al identității românești reprezintă un imbold evident de reconectare a creștinismului românesc la lumea catolică. Unul din roadele conștientizării latinității românilor l-a reprezentat unirea cu Roma a unei părți a clerului ortodox din Ardeal, și apariția Bisericii greco-catolice, acum 300 de ani, cu rezultate net pozitive pentru români. Un act săvârșit cu dificultate, dar ale cărui roade s-au văzut în timp: mai mult acces la educație, formarea unor elite locale, apariția mișcării naționale, creșterea libertăților și prosperității românilor din Transilvania, indiferent de religie.

Prin contrast, condiția prosperității în România „dacistă” este îndepărtarea oricăror influențe „alogene”. Ferit de influențele din exterior, geniul autohton se poate manifesta liber. Aceasta este explicația popularității „adevărurilor tulburătoare” despre daci. „Adevărurile” promit o soluție simplă la grijile și greutățile de zi cu zi ale oamenilor. Ele vând speranță, însă este o speranță bazată pe falsuri. Problema nu-i doar că dacii n-au fost așa cum și-i închipuie ei (distincți biologic, neprihăniți cultural și fondatorii civilizației umane), ci că soluția izolaționistă a fost testată nu cu mult timp în urmă de regimului comunist, cu rezultate dezastruoase.

Pentru foametea și sărăcia de pe urmă, s-au comis ororile cele dintâi. Printre primele obsesii ale dictaturii comuniste s-au numărat: extirparea catolicismului, înhămarea ortodoxiei la narativa izolaționistă, decimarea elitei conectate la viața culturală a Europei dinspre vest și desființarea formelor tradiționale de organizare (considerate burgheze). Bineînțeles, nu lipsea invocarea dacilor, chemați să justifice obsesiile ideologice ale regimului.

Astăzi, la un sfert de secol după ce oamenii au înfruntat furia autorităților pentru a scăpa de tirania sistemului represiv, cultura din jurul „adevărurilor tulburătoare” reia punct cu punct ideile toxice ale propagandei național-comuniste. Dacii sunt puși din nou la lucru pentru a justifica fantezii izolaționiste. Cresc în popularitate nostalgia după vechiul regim, cultul lui Ceaușescu și denunțarea catolicismului. Astfel, avem oameni care visează la comunism și denunță capitalismul, în timp ce se plimbă cu coșul de cumpărături prin LIDL și navighează pe Facebook de pe smartphone. Beneficiile economice, deși indiscutabile, cad victimă obișnuinței.

Astfel, este absolut necesară reconectarea identității românești la restul culturii europene, la un nivel profund. Putem începe prin acceptarea catolicismului drept o parte a sufletului românesc. Moldova are o importantă comunitate romano-catolică, iar Transilvania fără greco-catolicism ar fi de neimaginat. Cum te poți numi „bun frate” cu aceștia dacă tu le negi apartenența la poporul român?

One clap, two clap, three clap, forty?

By clapping more or less, you can signal to us which stories really stand out.