Roxana Bitoleanu

“Darurile imperfecțiunii” este cartea lui dr. Brene Brown, cercetătoare în domeniul rușinii, autenticității și apartenenței. În această carte, ea își propune să ofere din propria muncă, tuturor celor care se confruntă cu astfel de sentimente, soluții pentru “o viață trăită din toată inima”, după cum ea însăși se exprimă.

În fiecare zi suntem asaltați de imagini ale perfecțiunii. Trebuie doar să privim atent în jur ca să ne dăm seama că subliminal, ni se transmite mesajul că pentru a avea succes trebuie să arătăm într-un anume fel și să facem lucrurile într-un anume mod care să fie acceptat de societate. Cu alte cuvinte, ni se spune cine ar trebui să fim, ce ar trebui să fim și cum ar trebui să facem.

Cartea are o scriitură lejeră, ceea ce o face ușor și rapid de citit. Cu toate acestea, din experiență pot să spun că toate cărțile ce sunt ușor de citit, de fapt ar trebui citite cu o mai mare atenție, tocmai din pricina faptului că au de oferit sfaturi (asupra cărora ar trebui să reflectăm mai mult decât câteva minute după ce am terminat paragraful). Toate pildele din carte cred că ar trebui analizate în interiorul nostru, să găsim acea sursă de inspirație pe care cărțile de tipul “Darurile imperfecțiunii” promit să o ofere. Dar asta cred ca ar trebui discutat mai pe larg într-o altă postare.

Cu dr. Brene Brown am făcut “cunoștință” pentru prima dată la un workshop de soft skills (la o companie cu renume, unde am fost angajată pentru o lună de internship), ținut de Alis Anagnostakis (căreia îi sunt recunoscătoare că mi-a deschis ochii către astfel de preocupări). Vorbeam despre autenticitate și curajul de a fi tu însuți într-o lume care încearcă permanent să te schimbe după propriile standarde. Astfel, ne-a recomandat să urmărim și să citim despre munca cercetătoarei Brene Brown.

După ce i-am urmărit Ted Talk-ul, curiozitatea m-a împins să caut mai multe informații și astfel am ajuns să citesc cartea despre care astăzi scriu. Am citit-o în limba română, este apărută la editura Adevăr Divin și are puțin sub 200 de pagini.

Prima parte a cărții este dedicată explicațiilor sentimentelor negative cum este rușinea, vulnerabilitatea, teama și de ce doamna Brown a ales să le studieze. Desigur, este foarte greu să studiezi astfel de sentimente, mai ales atunci când mai nimeni nu recunoaște că le-ar avea, pentru că trebuie să fim puternici în fața altora, nu? Totuși, aceste sentimente negative ne împiedică să avem “o viață trăită din toată inima”. Ceea ce este perfect plauzibil. Persoanele, lucrurile, sentimentele, dar mai ales gândurile negative ne împiedică să evoluăm, pe când persoanele, lucrurile, sentimentele, dar mai ales gândurile pozitive ne ajută să ne depășim propriile bariere mentale. Dacă nu mă crezi, gândește-te puțin la ultima dată când ai avut un succes și ai simțit că poți să faci mai mult. Și apoi gândește-te la zilele când ești morocănos. Vezi vreo diferență?

O viață trăită din toată inima, așa cum este văzută și recomandată de către autoarea cărții, nu înseamnă nici să fii perfect, nici să fii fericit 100% din timp. Așa cum am perceput eu, înseamnă de fapt să ne eliberăm de toate straturile care au fost adăugate de-a lungul anilor de copilărie, adolescență și adult de către societate.

Spuneam mai sus că în cadrul acelui workshop de soft skills când eram în internship vorbeam despre autenticitate. Habar nu aveam ce e asta, autenticitate. Dr. Brown definește autenticitatea ca o practică, practica detașării imaginii cu care credem că trebuie să ne identificăm și acceptarea adevărului nostru lăuntric. În fapt, o dată ce acceptăm cine suntem în interiorul nostru, toate deciziile pe care le vom lua vor fi în acord cu adevărul nostru. Trucul este …să nu renunțăm și să luptăm pentru ceea ce credem. Repetarea unei mantre zilnic poate fi un început bun. Pe principiul “fake it till you make it”, așa putem influența subconștientul, să devenim cine am vrea să fim, fără a mai pune vreodată armura pentru ca ceilalți să se simtă confortabil cu noi și pentru a ne proteja vulnerabilitatea. De altfel, prima recomandare este să ne eliberăm despre ceea ce cred alții despre noi.

După mulți ani de școală, la absolvire rămânem cu o sechelă de care unii sunt mai conștienți, alții mai puțin: perfecționismul. De ce? Când răspundeam bine la lecție și luam notă bună, totul era minunat. Însă când aveam o zi mai proastă, dezamăgirea de pe fețele profesorilor (mai ales dacă erai unul din fruntașii clasei) era evidentă.

Eliberarea de perfecționism și să arăți compasiune față de tine însuți nu e deloc o treabă ușoară. E al naibii de dificil. Perfecționismul nu înseamnă să fii mereu la potențialul maxim (e și extraordinar de obositor), nici să acumulezi posesiuni și realizări. El de fapt înseamnă că dacă facem lucrurile perfect, vom evita sentimentele negative precum vinovăție, frică, critică, rușine. Practic, el acționează ca un scut, dar este unul care ne distruge în loc să ne apere. Studiile autoarei au arătat că putem să ratăm vise pe care ni le dorim tocmai pentru a nu face greșeli, pentru a nu dezamăgi (pe cine?). Un perfecționist se sperie de riscuri, pentru că este în joc însăși stima de sine proprie. Bine, bine, dar ce putem să facem să acceptăm imperfecțiunea? Fake it till you make it.

A fi bun cu noi înșine înseamnă să dăm dovadă de înțelegere și căldură sufletească atunci când greșim, avem un eșec sau ne simțim inconfortabil (și la propriu și la figurat), în loc să ignorăm ceea ce simțim sau mai rău, să ne autocriticăm cum numai noi știm că o facem.

Ce am putea face? Dr. Brown recomandă un instrument creat de un alt dr., dr. Neff. Este vorba despre un scurt test care măsoară elementele compasiunii față de sine și ce obstacole întâlnim în calea ei, dar și ceva practici pentru a ne ridica nivelul de compasiune (atenție, sunt în limba engleză). Acesta se găsește pe site-ul lui dr. Neff: www.self-compassion.org

Bineînțeles, pentru a ne elibera de perfecționism și de părerile celor din jur despre noi, ar fi bine să ne cultivăm o atitudine flexibilă. Și cred că e destul de explicit acest lucru. Nu ne putem elibera dacă nu credem sau respingem din start tot. Ah, și să avem și speranță. Speranța, în carte, nu este o emoție, ci un mod de a gândi. Deși emoțiile joacă un rol de susținere, speranța este un proces mental, alcătuit din: scopuri, căi și credință. Am stat să mă gândesc dacă ar putea fi vreun sâmbure de adevăr în această afirmație și da, privind dintr-o altă perspectivă, am ajuns la concluzia că speranța e un mod de a gândi ce mă însoțește permanent. Ea apare atunci când avem capacitatea de a ne fixa scopuri, avem capacitatea de a ne imagina o cale de a ajunge să ne îndeplinim aceste scopuri și avem încredere în noi că le putem transforma în realitate, inclusiv prin a crea căi alternative dacă prima nu izbutește.

Au fost două afirmații care mi-au atras atenția și am observat că și în societatea românească tindem să spunem că nimic nu este vreodată distractiv, rapid și ușor. Dar această afirmație este chiar mai distructivă decât totul trebuie să fie întotdeauna distractiv, rapid și ușor. Cred că este de la sine înțeles că trebuie să existe un echilibru.

Să ne lipsim de speranță, să fim temători, vinovați, îndurerați, vulnerabili afectează, ba chiar sabotează flexibilitatea. Experiența suficient de puternică pentru a combate emoțiile negative este să avem convingerea că suntem cu toții implicați într-un proces mai presus de noi și că există o forță ce are capacitatea de a aduce iubire și compasiune în viața noastră.

Pentru a avea capacitatea de a recunoaște că există iubire și compasiune în viața noastră, trebuie să ne cultivăm practica de a fi recunoscători pentru ceea ce avem. M-am mirat să citesc că recunoștința, bucuria și fericirea sunt experiențe diferite. Fericirea este circumstanțială, iar bucuria este asociată cu spiritul și recunoștința. Și bineînțeles, nimeni nu poate fi nici bucuros, nici fericit mereu. Fericirea este exterioară nouă, pe când bucuria vine din interior. Practicând recunoștința și simțind bucurie, ne putem elibera de teama de lipsuri: nu am suficienți bani, nu am dormit suficient astă-noapte, nu am făcut suficiente exerciții fizice, nu am suficient timp etc.

O altă eliberare de care avem nevoie este de nevoia de certitudine. E suficient să ne ascultăm mai mult intuiția, care ne spune tot ce avem nevoie să cunoaștem. Se întâmplă să cerem părerile altora, tocmai pentru că nu avem suficientă încredere în vocea noastră interioară, ne dorim asigurări și într-un mod mai puțin evident, ne dorim să avem pe cine da vina dacă lucrurile nu vor merge în direcția dorită.

Legat de perfecționism, cred că este înrudită si eliberarea de comparații. Fiecare s-a născut cu un set de talente și abilități unice. A te compara cu ceilalți ține de competiție. Iar în anii de școală am fost supuși permanent competiției. Din nou, cei care au fost în vârful clasamentului au resimțit-o mai acut decât ceilalți. E mai simplu să ne concentrăm pe a crea, decât pe comparații. Astfel, toți oamenii sunt creativi, pentru că toți suntem în stare să creăm ceva. Creativitatea nefolosită nu se diminuează, ci pur și simplu rămâne în stare latentă până când este pusă din nou în mișcare.

E important să fim odiniți, deci următoarea recomandare este să ne jucăm și să ne odihnim suficient. A fi epuizați fizic și psihic nu este o măsură a statutului social.

După odihnă și joacă, ar trebui să ne cultivăm și starea de calm și liniște interioară. Nu are niciun sens să trăim o viață anxioasă, pentru că riscăm să căpătăm alte boli. Anxietatea o fi contagioasă, dar la fel este și starea de calm.

O dată ce ne-am eliberat de importanța părerilor celor din jurul nostru despre noi, pasul firesc este să ne eliberăm și de îndoiala de sine. Pentru aceasta, ar trebui să cultivăm activitățile care au cea mai mare însemnătate pentru noi. Am spus că toți suntem unici în ceea ce privește setul de abilități și talente. Neîmpărtășirea acestora conduce la o mare apăsare sufletească, ce se transformă pe măsură ce le ignorăm în regrete. Chiar dacă în cele mai multe cazuri, astfel de activități nu plătesc facturi, aceasta nu ar trebui să constituie o scuză să nu le întreprindem deloc. Demonii mentali sunt ca bebelușii: dacă îi ignori, vociferează și mai tare. E mai bine să admiți că i-ai auzit, să notezi toate gîndurile pe o foaie de hârtie. A le vedea negru pe alb nu le face mai puternice, dimpotrivă, ne dă posibilitatea de a le înțelege mai bine și de a constata că teama e nefondată.

O viață trăită din toată inima include obligatoriu râs, cântec și dans. Acestea trei creează conexiuni spirituale și emoționale. Să ne gândim la o petrecere. E alcătuită din toate aceste trei elemente minimum. Vă invit la reflexie, ce efecte au fiecare din ele. E greu să dansezi în fața tuturor atunci când te autolimitezi că nu știi să dansezi, e greu să cânți în fața unui public la karaoke atunci când te autolimitezi că nu ai ureche muzicală, dar dacă ai face-o, care ar fi cel mai rău lucru ce ți s-ar putea întâmpla?

„Care este cel mai mare risc: să mă eliberez de dependenţa de ceea ce cred despre mine ceilalţi oameni sau să mă eliberez de propriile mele sentimente, convingeri şi identificări?”

La finalul acestei cărți, m-am întrebat care e singura lecție pe care aș putea-o împărtăși despre aceasta. Și să fiu sinceră, e o lecție simplă: am învățat că ar trebui să-mi fiu cel mai bun prieten de acum încolo, și nu cel mai bun dușman (apropo de dialoguri negative, comparații, perfecționism, vulnerabilitate etc).


Originally published at roxbit.ro on April 10, 2016.

Like what you read? Give Roxana Bitoleanu a round of applause.

From a quick cheer to a standing ovation, clap to show how much you enjoyed this story.