Câteva experiențe personale și o privire sceptică asupra IT-ului românesc
În vara anului 2008, când luam un credit de nevoie personale, mă miram de faptul că eu, un om fără prea mari posibilități, puteam să iau câteva mii de euro de la bancă fără nicio garanție reală. Simțeam că ceva e în neregulă. Era o intuiție corectă pe care însă nu știam să o ascult. Așa am ajuns să iau un credit în euro aproape de minimele istorice ale cursului euro-leu (3.6 lei pe euro). Și eu printre atâția mulți altii.
În aceeași perioadă deveneam interesat de piețele financiare și mă familiarizam cu jargonul bursier. Tot o intuiție care îmi șoptea noua temă a zilei. De data asta am ascultat, dintr-o curiozitate intelectuală dar și din credința că bursele sunt răspunsul la problema banilor.
Două luni mai târziu cădea Lehman Brothers — eveniment financiar marker ce încă ne definește paradigma. Euro a atins repede pragul de 4 lei iar jargonul bursier și-a obținut drepturile în limbajul de zi cu zi. O școală bună pentru mine, cele mai multe lucruri despre piețele financiare se învață în perioadele de crize bursiere.
O vreme am lucrat într-o casă de brokeraj, pas necesar în educația mea. Apoi, prin 2011, intuiția mi-a spus de o nouă schimbare a trendului — IT. Așa că m-am mutat, treptat, într-un business din domeniu. Am început să învăț programare (PHP), acesta fiind noua modă a zilei. Și am început să înțeleg în detaliu industria.
După un timp în domeniu, prin 2013, aceeași intuiție pe care deja o apreciam și ascultam, m-a avertizat cu privire la schimbarea accentului în industrie — importanța crescândă a tehnologiilor din front-end. Deci posibilitatea sporirii câștigurilor pentru firma la care lucram. Abia această ultimă situație s-a concretizat și în câștiguri financiare — mulțumită, mai ales, minții deschise a oamenilor din jurul meu.
În prezent — pentru a ajunge și la subiect — tot intuiția îmi spune să părăsesc industria de software outsourcing. (Deși, să ne înțelegem, viitorul este software, aici nu există îndoială, actuala valoare globală a industriei de aproape 4 mii de miliarde dolari urmând să crească.)
Am listat intuițiile anterioare privitoare la trenduri — și doar pe acestea — pentru că înțelegerea mea funcționează cumulativ, experiențele vechi nuanțează situațiile prezente. (Vezi aici cum funcționează oamenii cu multi-potențial).
Iar unul dintre firele roșii ale judecății mele, indiferent de domeniu, este principiul învățat din piețele financiare Buy on rumors, sale on news. Principiu care spune, de fapt, că notorietatea e bad for business.
Când un om fără posibilități financiare poate accesa un credit fără garanții, notorietatea și facilitatea creditelor sunt bad for business. Când același om fără un capital și fără o educație formală în acest sens devine interesat de piețele finaciare, asta e marca punctului maxim al super-bubble-ului. Când, după ceva vreme, același om, absolvent de filozofie, deci fără formație tehnică, devine interesat de IT și poate pătrunde în domeniu, și acolo sunt semnele unui bubble.
Există o anecdotă în acest sens despre J. Kennedy, tatăl președintelui american omorât, politican și om de afaceri. Iarna anului 1928. Băiatul de pe stradă care îi lustruia pantofii i-a spus, după ce și-a terminat treaba, să cumpere acțiuni Hindenburg. Ca urmare a acestui sfat, Kennedy și-a vândut deținerile considerând că de vreme ce primește sfaturi de investiții de la un om care lustruiește pantofii, trebuie că piața și-a atins maturitatea completă. Dacă povestea e reală, intuiția e una corectă, urmând după aceea marele crash bursier.
Aceeași schemă se repetă de fiecare dată atunci când e vorba despre investiții. Cei care prind primii un trend investesc. Când trendul se maturizează vine eșalonul al doilea de investitori, care observă la rândul lor potențialul. Doar că intrarea în piață a celui de-al doilea eșalon înseamnă exit-ul primului eșalon. Adică își vând unii altora, primii în piață vând noilor veniți. La un preț mai mare, desigur, pentru a include și profitul. Iar acest sistem se propagă până la niveluri din ce în ce mai mărunte ajungând ca, la final, cei lipsiți atât de informație cât și de bani să fie ultimii intrați în piață, la supra-preț, atrași de mediatizarea câștigurilor mari. Acest ultim val, marea masă de oameni fără nicio legătură, reprezintă sursa de profit pentru toți ceilalți.
Ca atunci când studenții fac credite și cumpără pământ în scop speculativ, sau când fondurile de pensii cumpără bonduri exotice, sau când FNI sau CARITAS.
Sau, în IT, când toată lumea ia în calcul o carieră în domeniu. Când presa vorbește despre salariile mari plătite în IT. Când IT-ul românesc e vedeta recunoscută a creșterilor anuale. Sau când, la centru, în Londra sau SUA, un dezvoltator poate fi plătit între 500 de lire și 1000 de dolari pe zi.
Pe scurt, când toată lumea se așteaptă în chip firesc, fără urmă de îndoială, fără a sesiza absurditatea așteptării — deși se pretind ”agenți raționali” — la creștere continuă.
Față de această așteptare mă simt într-o poziție ”contrariană”. (Am mai găsit o poziție sceptică aici). Evidențele, cifrele de afaceri, optimismul pieței, salariile, ad-urile care caută programatori peste tot, toate astea îmi spun că mă înșel, că piața e mai booming ca niciodată, că va fi permanent nevoie de outsourcing în IT. Și tind să cred toate astea. În același timp intuiția, iraționalul sau hiper-raționalul din mine nu poate accepta creșterea continuă; vede cu ochii minții interviurile post-eșec ale celor care acum sunt pe val, caută semnele dezastrului în detaliile succesului.
Și pentru că mă interesează în primul rând România, ce-mi sare în ochi e că industria românească de software este low-end, inerțială, rămasă în urmă, pasivă, lipsită de inovație.
Întreaga industrie răspunde și depinde de cererea externă. Nevoile pe care le acoperă companiile românești sunt cele de bază, low-end, adică acele părți de software care, acolo, costă prea mult. Și costă prea mult tocmai pentru că sunt prea simple, iar programatorii locali sunt orientați către producția high-end, ceea ce le crește prețurile.
Să lucrezi cu România e mai ieftin. Iar prețul e singurul avantaj în această competiție. După aceeași logică în care lemnul românesc e mai ieftin, în Austria, decât lemnul austriac.
Lucrul ăsta se vede din structura veniturilor. La fiecare 10 euro pe care industria îi încasează în România, aproape 7 vin din exporturi și încă un euro din contractele cu statul. Rămân în jur de 2 euro produși de piața internă. (sursa)
Dar cel mai clar se vede în preferința angajatorilor pentru anumite limbaje. Limbajele de programare (primele 3) cele mai căutate de către angajatorii din România sunt Java, PHP, .NET. (). Raportul Brainspotting 2015/2016 plasează .NET pe primul loc, Java pe al doilea.
Cum citim aceste preferințe? Pe scurt, aplicații enterprise, de mari dimensiuni și aplicații mobile, telefoane / tablete. Adică noi feature-uri la ceea ce există deja, servicii de mentenanță, construirea de noi aplicații în același registru.
Nimic despre cloud computing, ceva big data, deloc AI, deloc partea de digitalizare a realității (internet of things).
Evident, lucrurile nu stau așa în exclusivitate. Dar nu excepțiile mă interesează aici ci mișcarea mare, trendul principal nu contra-trendul corectiv.
Pe o piață de outsourcing, rămânerea în urmă e competitivă pe termen scurt: pot livra ceea ce clientul își făcea singur în urmă cu 5 ani iar acum îi e mai bine să mă plătească pe mine.
Inerția industriei e aproape obligatorie: pentru a face profit, vând. Pentru a vinde, trebuie să răspund cererii. Cererea e de low-end. Ca urmare, trebuie să produc low-end.,
Ca să produc, am nevoie de programatori. Voi angaja acei programatori care cunosc limbajele necesare pentru low-end. Dar marja de profit e relativ mică. Trebuie să compensez prin cantitate. Ajung în deficit de muncă — crește presiunea pe salarii. Apar școlile de cod care speculează nevoia mea. Neofiții, transformați în programatori, trebuie să învețe acele limbaje de care am nevoie pentru a livra.
Astfel, din motive strict structurale, noile valuri de programatori vor fi din start educate într-un sistem care nu este realmente competitiv — pe termen lung — pe piața mare, internațională, dar care le poate asigura un venit peste medie în piața de muncă românească.
Și — efect pervers — prețurile cresc. Mulți oameni încep să învețe astăzi programare tocmai pentru că industria este booming. Și e un fapt elementar că o industrie booming vine cu câștiguri mari sau măcar peste medie, oriunde reușești să te lipești de bulă. Ca urmare, expectanțele salariale sunt la rândul lor crescute pentru noile valuri de programatori. Expectanțe pe care cei mai mulți angajatori le satisfac.
Ceea ce, pe termen ceva mai lung, erodează chiar bazele competitivității — prețul scăzut de producție. Lucru care nu e vizibil în perioada de creștere accelerată a prețurilor, dar care devine brusc important atunci când banii se împuținează, când managerii devin austeri și se trezesc din visul creșterii continue, trezire temporară întotdeauna.
O să ziceți ”Și care e problema că industria e rămasă în urmă dacă oamenii câștigă bani”. Problema e că există un risc structural al acestei industrii. Iar un risc structural nu e o abstracțiune. E un risc prezent în fiecare firmă de software din România, e un risc al fiecărui programator. Riscul ca, la un moment dat superbubble-ul internațional din IT să se spargă.
Riscul ca, undeva la centru, cineva să sisteze plățile și, prin dominoul specific crizelor financiare, reducerea de costuri din California să se traducă în falimente românești. De ce? Pentru că 7 lei din 10 de pe cardul fiecărui programator vin de acolo.
Iar asta nu are nicio legătură cu faptul că viitorul e digital și că această industrie nu are cum să moară. Dar când singurele tale avantaje competitive sunt prețul și rămânerea în urmă — chiar în cea mai vie industrie din lume — e ușor să imaginezi situația în care cineva oferă un preț mai mic decât al tău. Programarea nu e un metal rar pe care să poți avea o semi-exclusivitate.
Rezistența unei industrii sau a unei firme (ceea ce e cam același lucru) stă în capacitatea de adaptare — un truism, de acord — la trenduri pe care nu le poate controla dar pe care le poate specula. Dar pe măsură ce o industrie (sau o firmă) se specializează, capacitatea ei de pivotare rapidă scade riscând astfel să devină inerțială în deciziile sale — ceea ce permite, de altfel, credința în creșterea continuă.
Iar ăsta e un beneficiu al atitudinii ”contrariene”, sceptice: chiar dacă e doar paranoia, te scoate din amorțeala succesului și te obligă să-ți calculezi următorii pași. Să reevaluezi permanent statusul.