Despre relația jurnalistului cu statul

Cătălin Tolontan, bossul de la Libertatea, și Recorder, rising-starul jurnalismului românesc, dezbat zilele astea relația pe care trebuie sau nu trebuie să o aibă reporterii cu statul, cu instituțiile de law enforcement.

De la ce s-au luat

Alex Nedea, jurnalist la Recorder, a publicat o investigație despre un preot, fost consilier al pesedistului Paul Stănescu, care a primit super-dubios un purcoi de bani de la stat, printr-o serie de licitații care par măsluite. Foarte fain subiectul, foarte bine scris. Materialul s-a viralizat, a văzut lumea ce ascundea preotul-afacerist în buzunarele adînci de sutană, iar apoi s-a întîmplat asta:

Cînd am văzut, am zis „blană!” și-am dat share fără nici măcar să intru în text pentru că mi-a plăcut mult titlul, cu accentul pe efect.

Lui Cătălin Tolontan i-a sărit țandăra la propoziția „Reporterii Recorder au predat autorităților documentele care au stat la baza anchetei jurnalistice” și militează pentru ideea că reporterii nu trebuie sub nici o formă să își cedeze documentarea oamenilor legii.

Da’ de ce-i important?

În ultimii ani am dezvoltat o pasiune pentru sistemul de sănătate și am scris pe RISE Project despre traficanți de medicamente, decontări fictive de medicamente și doctori corupți, dar mai urmează să public niște materiale pe aceeași temă pe Inclusiv, un nou proiect jurnalistic în care m-am băgat și cu care poți fi la curent, dacă te abonezi la newsletterul nostru.

Prin prisma acestor documentări am interacționat, inevitabil, cu o grămadă de polițiști, procurori, inspectori Antifraudă, inspectori ai Casei de Asigurări și alți oameni care ar trebui să apere statul și chiar o fac. Bravo lor, mări-le-ar salariile!

Fiecare dintre ei, în numele statului, mi-a cerut documentele care au stat în spatele fiecărei documentări.

Dar arareori jurnaliștii lucrează cu date pe care statul, prin diferitele sale instituții, nu le are deloc. Cele mai mari și mai spectaculoase investigații publicate în România nu au în spate documente pe care ochii statului nu le-a văzut. V-a plăcut seria RISE Project despre Liviu Dragnea? Statul știa deja de ani de zile tot ce am scris noi (mai puțin filiera braziliană). Doar pentru tine informațiile erau BREAKING NEWS. Statul știa. V-a plăcut seria despre Hexi Pharma? Ei, și aici statul știa despre lucrurile alea. Noi, jurnaliștii greșim că nu insistăm mai mult pe nuanța asta: ce îți zicem acum, cititorule, e nou doar pentru tine. Ei știau deja, dar n-au făcut nimic.

Cînd o instituție îmi cere cazierul judiciar să-mi demonstrez nevinovăția în fața ei și, ulterior, să pot să-mi iau permisul de conducere mă frustrează pentru că o face dintr-un fel de lene. Brigada Rutieră putea să afle dacă-s infractor de la un alt departament al Internelor, ăia responsabili de cazierul meu. La fel și-aici, cum poți tu, procuror, să-mi ceri documente pe care le are un alt bugetar în altă parte?

Mi se pare că discuția dintre Recorder și Tolontan e vitală și pentru presă, și pentru public, dar se poartă în jurul ideilor, iar oamenii n-au cum să înțeleagă de ce sînt importante ideile, dacă ele nu-s transmise de povești.

Fiți atenți faze

1. O cafea în Cișmigiu și-o anchetă neterminată

2018, 5 iunie. De cîțiva ani documentez afacerile și schemele prin care devalizează bugetul de stat profesorul Adrian Streinu Cercel, șeful cel mare de la Institutul Matei Balș, și angajații din subordine. Ce interese are, cine-i dă bani și pentru ce. Urmează să public investigația Institutul de Boli Inventate, care arată cum manipulează Cercel bazele de date cu bolnavi, cum îl plătește industria farmaceutică pentru manipularea banilor publici pe care-i are el pe mînă.

Îi scriu:

Zic: „ce băiat!”. Și continui să lucrez cu editorul meu pe text.

2018 - 6 iunie. Mă caută un polițist. „Știu că lucrați la asta, la aia și la aia și aș vrea să vă vedeți cu niște colegi, poate colaborăm pe subiect.” Zic: fucking shit! Am picat pe interceptări că n-aveau de unde afla din altă parte. Hai să beau o cafea cu oamenii.

(Nu picasem pe interceptări, doar mă luase valul importanței de sine) 🤤

Din punctul meu de vedere, orice ziarist trebuie să se ducă la această întîlnire, să bea cafeaua (și să și-o plătească singur). Nu să colaboreze, dar să se ducă pentru că după cafea poate găsi în acei oameni niște surse doldora de informații.

Eu m-am dus. Ne-am văzut în Cișmigiu, la o cafenea.

Cea mai importantă informație pe care am aflat-o a fost asta: DIICOT îl anchetează pe Adrian Streinu Cercel.

Discuția s-a purtat pe două paliere:

  1. Cînd publicați, mai puteți aștepta? Ne temem că ar putea distruge probe, dacă publicați înainte să mergem noi acolo.
  2. Ne puteți da documentele pe care le aveți? Ne-ar ajuta în anchetă.

La prima întrebare am răspuns, nu era un secret că public într-o săptămînă, maximum două, în funcție de cum terminam documentarea și adunam reacțiile de la cei despre care scriam. Dar am zis că nu amîn nimic pentru că muncisem la investigația aia de mi s-au bulbucat ochii și nu mai aveam energie să stau în expectativă pînă nu știu cine… nu știu ce… Dincolo de principiu, mai mult, subiectul meu se referea la cineva care a făcut tot felul de matrapazlâcuri cu bugetul statului și nu l-a prins nimeni niciodată.

A citit între timp cineva vreo știre despre DIICOT care să fi descins la „Matei Balș” pentru fraudarea bugetului de Sănătate? Nu, pentru că încă nu au făcut-o. Au trecut de-atunci zece luni. Cum era să aștept cu materialul despre frauda de la Institut încă zece luni?

Puteți s-o citiți, e marfă și a fost nominalizată la premiile Superscrieri, dar DIICOT tot nu s-a dus la spital.

La întrebarea a 2-a le-am zis că n-am nimic să le dau. Documentele pe care le-am folosit în material, fișele medicale ale pacienților cu boli inventate, puteau să și le ia singuri. Eu, jurnalistul, am muncit enorm să documentez și să înțeleg povestea, ei de ce să nu muncească? Eu n-am nici o autoritate să primesc acasă informațiile fraudei, am muncit să fac rost de ele, dar DIICOT doar pocnește din degete și le primește de la Casa de Asigurări, Școala de Sănătate Publică, Ministerul Sănătății, de oriunde. Jurnalistul scoate din mațele statului ceva ascuns de alți oameni ai statului. De ce ar da jurnalistul altor oameni ai statului ceva ce colegii lor doseau sau știau și-și vedeau de alte cele?

Ei, dragi cititori, dacă așteptam să intre DIICOT în spital, nici azi nu publicam, nici azi n-ați fi știut că dacă vă duceați la spital funcționarii de-acolo v-ar fi inventat boli. Nici dacă le dădeam documentele nu se mișcau mai bine, cum se jurau, de fapt, aveau mult mai multe decît mine oricum.

Ar fi fost caterincă să intre DIICOT peste ei și apoi să mă bat cu pumnul în piept că s-au autosesizat procurorii, dar, de fapt, ei lucrau de ceva vreme la aceeași speță și tot n-au terminat-o.

Dar am avut alte efecte, după publicare, oamenii lui Streinu Cercel nu le-au mai inventat boli pacienților. Cel puțin pentru o vreme. Acum continuă, o fac iar.

Am avut, însă, alte efecte. Linia albastră de mai jos arată o cădere, e căderea bolilor inventate oamenilor.

Această cădere, urmată de altele în lunile ce-au venit, au adus anul trecut bugetului Casei de Asigurări o economie de 1 milion de euro. Acel milion de euro s-a dus la alte spitale, care aveau mai multă nevoie de bani decît avea nevoie „Matei Balș”. Mai mult, între timp Adrian Streinu Cercel cheltuie 650 milioane de lei ca să mai ridice un spital în curtea Institutului.

2. Cum am blocat traficul de medicamente din greșeală

2016 – septembrie. Constanța. Andrei (nume fals), un traficant de medicamente, așteaptă un client. Afară nu e cald, dar omul stă pe terasa unui fastfood să tragă de un ceai verde și să fumeze. Eu sînt șoferul lui.

Apare un bătrân care îi vinde două cutii de Humira, medicamentul pe care statul român cheltuie anual cel mai mult, pentru 1.200 de lei bucata. E un constănțean cu o boală de oase care își vinde tratamentul. Statul a plătit câte 3.913 lei pentru fiecare dintre ele.

Humira este un medicament produs de compania americană Abbvie, despre care am mai scris aici. Cele două seringi, ambalate într-o cutie jumătate albă, jumătate roz, pot fi accesate de bolnavi doar după un proces birocratic îndelungat. Humira nu se vinde fără rețetă, așa că orice cutie care iese dintr-o farmacie a fost, practic, decontată deja de Casa de Asigurări.

Andrei s-a întors la București și a vândut mai departe cele două cutii pentru 5.000 de lei. După o plimbare la Constanța, s-a ales cu un profit de 2.600 de lei din care a scăzut țigările, ceaiul și masa pe malul mării.

Eu sînt șoferul lui Andrei, iar el mă primește în lumea sa dintr-un motiv simplu: „ca să vezi, frate, că nu oblig pe nimeni să-și vândă medicamentele, iar oamenii pur și simplu n-au ce mânca și fac din fiecare rețetă o factură.”

Am fotografiat cutiile cumpărate de Andrei și încerc să aflu care a fost circuitul lor înainte să ajungă în piața neagră. Miza? Ce medic a prescris tratamentul și de ce nu își dă seama că pacientul nu își administrează dozele, timp în care ele sînt decontate. Scena asta face parte dintr-o investigație mult mai amplă despre traficul de medicamente, care va fi publicată pe RISE Project.

Am un indiciu: Cutiile de Humira au etichete de preț de la farmaciile Dona. Deci, teoretic, aș putea afla unde au ajuns rețetele pacientului care și-a vîndut dozele de Humira.

Trimit fotografiile pe WhatsApp sursei mele din Agenția Națională a Medicamentului și Dispozitivelor Medicale (ANM) ca, urmărind codurile de pe cutie, să-mi spună pe unde au circulat ele, pe la ce farmacii au fost, prin ce depozite și așa mai departe. Statul monitorizează această trasabilitate a medicamentelor.

Sursa zice, aproximativ: dacă vrei să îți dau traseul medicamentelor pe care le-ai văzut la Constanța, trimite o solicitare oficială la Agenție să am voie să accesez baza de date ca să îți pot trimite farmaciile care au tranzacționat medicamentele din acest lot.

Nu mi s-a părut nimic dubios, i-am trimis solicitarea și am primit răspunsul.

Eu am trimis datele statului aici, iar apoi mă sună traficantul:

-Boss, nimeni nu mai cumpără Humira. Nu înțeleg de ce! Eu am rămas cu 6 cutii pe stoc și n-am unde să le dau, dar alții au pagubă și mai mare. Sînt băieți care au zeci de cutii pe mână.

-Păi ce spun clienții?

-Că nu mai vor să cumpere, pur și simplu. Nu-mi permit să le cer eu explicații.

După acest apel îi scriu din nou pe WhatsApp sursei din Agenție:

Rep: Bună dimineața! Ați pus Humira pe listele respective de monitorizare? (trebuia să o facă pentru a putea ajunge la datele care-mi trebuiau)

-Bună dimineața! Da.

Agenția Medicamentului a blocat traficul de Humira timp de o lună în perioada octombrie-noiembrie 2016, din greșeală. Acest proces se numește monitorizarea stocurilor, iar instituțiile astea se bazează pe el pentru a identifica medicamentele contrafăcute din piață sau cele fraudate.

Povestea asta e, din nou, dovada că statul are deja informațiile pe care le culegem noi, jurnaliștii, pe teren. Cu ele, pot face dreptate, indiferent că vorbim despre Agenția Medicamentului, Antifrauda, Procuratura sau Poliția.

Deci, repet, de ce i-aș da eu statului ceva ce are deja?

Mi s-a întîmplat și mie să intru în gura lui Tolontan acum cîțiva ani pe exact aceeași poveste. După dezastrul din Colectiv, public pe RISE Project buletinele de analize ale unor victime, care demonstrau fără echivoc că erau colonizați de bacterii ucigașe.

Aici, statul, prin Spitalul de Arși, știa ce-au contractat oamenii la ei sub acoperiș. Apoi, statul s-a întors, prin Direcția de Sănătate Publică, și nu văzuse fix bacteriile ucigașe, văzuseră ciurcurile, bacteriile mai puțin agresive.

După publicare, mă caută cineva de la Corpul de Control al Primului-Ministru, că dacă putem să ne vedem, că lucrează la același lucru. Zic, din nou: sigur, de ce nu.

Acolo mi-au cerut alte documente care nu apar pe site, am zis că n-am cădere, pot întreba sursa, eventual, dacă vrea să vi le dea, dar eu nu pot să vă dau că deontologie șamd. Sursa n-a vrut. M-au mai întrebat ce părere am eu, cum se poate rezolva această problemă a infecțiilor nosocomiale. Am zis că nu mă pricep la asta, eu doar am scos ceva la lumină, nu mă pricep chiar atît de bine să vin eu și cu o soluție.

Am plecat, a trecut ceva vreme, și Corpul de Control publică un raport despre ce-au găsit ei la Spitalul de Arși. Dracii să-i pieptene, mi-au mulțumit și mie între alții că m-am văzut cu ei.

Cătălin Tolontan, care urmărea subiectul Colectiv, a publicat un material și despre asta, între altele.

N-am dat nimic nici o hîrtie Corpului de Control, dar chiar m-am ales cu o sursă.

— — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — — —

Am scris acest text pentru că în ultima vreme mi se pare că e din ce în ce mai important să vorbim despre cum ne facem meseria noi, jurnaliștii. Asta ne ajută doar pe noi, oamenii înțeleg cît de greu este, de cîți bani avem nevoie pentru asta și multe altele.

Între altele, și de asta lansăm Inclusiv, să milităm pentru transparența din presă. Aceste documentări nu vor mai fi făcute în spatele ușilor de redacție; le vom face împreună cu oamenii, cu cititorii.

Transparența noastră, a tuturor, poate ucide manglitorii de știri, producătorii de fake news pentru că noi ne permitem să fim transparenți, nu avem nimic de ascuns din documentările noastre. Dar ei au ce ascunde.

Altfel, statule, unde poți ajunge tu, noi, jurnaliștii, nu putem sau putem, dar foarte greu. Caută-ți singur documentele că noi lucrăm pentru oameni, nu pentru funcționari!